Memoria apei 1

1. Furtună într-un pahar cu apă

— Ce vrei să bei? o întrebă Beni pe Dora.

— Adu-mi un pahar de apă plată, te rog.

— Come on! exclamă Beni. Apă beau doar săracii.

— Și, poate, oamenii sănătoși?

Beni renunță, știind că nu are sorți de izbândă cu o încăpățânată ca Dora, și îi aduse un pahar cu apă.

— Privește aici și spune-mi ce vezi, zise Dora, ridicând paharul.

— Un pahar.

— În pahar.

— Nimic.

— Exact. Asta e problema ta. Privești și nu vezi aproape nimic. Este cea mai discretă materie, deși se află pretutindeni. Dacă nu are culoare, etichetă și doisprezece la sută alcool, nu există, așa-i?

— Ba există. E apă. Incoloră, insipidă, inodoră. Vezi? Am fost și eu la școală.

— Ai rămas cu materia din clasa a cincea. În realitate, apa poate avea și culoare, și miros, și gust.

— Suficient cât să supraviețuiesc fără biochimie.

— Dacă „cunoaștem”, de ce ai spus că nu vezi nimic? Doar pentru că apa este transparentă nu înseamnă că nu există. Corpul tău e în mare parte apă.

Beni își privi burta.

— Asta explică multe. Probabil rețin apă.

— Tu reții bere. E altă specializare.

— Și pentru asta te-ai măritat cu mine. Complementaritate științifică.

— M-am măritat cu tine înainte să cunosc toate efectele secundare.

— Trebuia să citești prospectul.

Dora ridică din nou paharul și-l roti încet între degete. Lumina monitorului se refractă prin apă și proiectă pe masă o pată tremurătoare.

— Trei sferturi din corpul nostru. Peste șaptezeci la sută din suprafața planetei. Și totuși o tratăm ca pe ceva banal. Apa trece prin organisme, prin sol, prin atmosferă și se întoarce mereu. Aceleași molecule pot ajunge în nenumărate locuri.

— Cine m-a pus să mă însor cu o biochimistă care-mi face capul calendar? Nu puteam să-mi văd eu liniștit de ingineria mea?

— Poate așa mai reduci din sucuri și alcool.

Dora bău tot paharul, îl umplu din nou și-l așeză pe masa de lucru, lângă laptop și caietele sale de cercetătoare.

— Știi ce-mi place cel mai mult la tine?

— În sfârșit ajungem la partea interesantă.

— Încrederea cu care vorbești despre lucruri despre care nu știi nimic.

— Sunt inginer. E o deformare profesională.

— Atunci am o întrebare pentru domnul inginer. Se discută că apa are memorie. Poate stoca informație?

— Sigur. Dacă scrii parola de Wi-Fi pe sticlă.

— Vorbesc serios.

— Asta mă sperie cel mai tare.

Dora își sprijini coatele de marginea mesei și privi paharul. Ideea o amuza și pe ea, dar numai până la un punct. Ca biochimistă, știa cât de absurd suna. Tocmai de aceea nu reușea să scape de întrebare.

— Dacă apa ar putea păstra informații despre lucrurile cu care a intrat în contact?

Beni o privi câteva clipe.

— Nu mă-nnebuni! Ce urmează? Să depănăm amintiri în fața paharului? Cu apa din el?

— Râzi, ai?

— Cu drag. Pentru asta nici măcar n-am nevoie de diplomă.

Dora privi din nou apa.

Pe suprafața ei apărură cercuri fine.

Pentru o clipă, își încruntă sprâncenele. Masa nu se mișcase. Nici paharul.

Beni încă râdea.

Dora duse paharul la gură. Bău în pripă și un strop îi căzu pe pagina tipărită de lângă laptop.

Cerneala neagră se deformă sub picătura de apă.

Dora încremeni.

În interiorul cercului umed, literele tipărite dispărură una câte una.

În locul lor apăru un scris de mână.

Albastru.

Scrisul ei.

(va urma)