Nefilimul 4

4. Întâlnirea

Când, în sfârșit, ajunse acasă, doicile îi ieșiră în întâmpinare, îngrijorate de lipsa sa. Dar, când au dat cu ochii de fața lui posomorâtă și încercănată, s-au speriat. Ce ar fi putut afecta atât de mult un uriaș ca Sù-ud-áña?

— Eresha, Kishara, Damkina, spuneți-mi sincer: voi mă iubiți sau vă temeți de mine?

— Ne-am dedicat viața, toate trei, unui singur ideal: să te creștem pe tine. Uriașul cu suflet de înger, nu cu suflet de demon. Cum am fi putut face asta dacă nu te-am fi iubit? îl întrebă Eresha.

— „Uriașul cu suflet de înger”, șopti Sù-ud-áña pentru sine.

— Spuneți-mi tot ce știți sau ați auzit despre tatăl meu ori despre alții ca el sau ca mine. Știu că știți mai mult decât ați vrut să-mi spuneți până acum.

— Știm că, la un moment dat, au apărut niște bărbați, foarte frumoși, începu Kishara, așezându-se pe un bolovan. Aveau un corp perfect, mult mai puternic decât lăsa să se vadă înfățișarea lor. Iar înțelepciunea și cunoștințele lor i-au fascinat și îngrozit pe oameni în același timp. Nu știm de unde au venit, dar ne-au promis că vor crea o lume nouă, mai bună decât cea pe care o aveam. Că vor crea o rasă superioară de oameni. Că ne vor arăta lucruri pe care Zeul Suprem, A Toate Făcătorul, nu voia ca noi să le știm…

— „A Toate Făcătorul”…, șopti Sù-ud-áña aproape involuntar, fiind total absorbit de ceea ce auzea și nu știuse niciodată.

— Aveau puterea să apară și să dispară și să vorbească cu noi de dincolo, din lumea spiritelor, continuă Damkina. Orice fată se simțea binecuvântată de zei să fie aleasă de unul dintre acești fii ai cerului. Am fost atât de fericite când sora noastră, Elyara, a fost aleasă de tatăl tău… Deci, da, tu ești nepotul nostru.

Sù-ud-áña rămase nemișcat. Își mută încet privirea de la una la alta dintre cele trei femei. Pentru prima dată în viață înțelese de ce îl priveau uneori cu acea duioșie pe care nu și-o putuse explica niciodată. Nu erau doar doicile lui. Erau sângele mamei lui.

Acești nou-veniți păreau să ne vrea binele și ne-au învățat lucruri pe care noi, oamenii, nu le știam. Tot ce făceau ei părea că este mult mai bun decât am fi îndrăznit noi să visăm vreodată…

— Apoi au început să apară copii uriași, ca și tine, continuă Damkina. Dar diferiți. Nu aveau bunătate în ei. Venerau neamul taților lor, dar îi disprețuiau pe oameni…

Sù-ud-áña nu scoase un cuvânt despre întâlnirea lui cu ceilalți asemenea lui. Se retrase deasupra văii, pe un podiș stâncos și golaș, unde se întinse pe spate, privind spre firmamentul luminos.

Vântul adia ușor peste iarba înaltă. În depărtare, turmele de sauropode păreau doar niște pete cenușii mișcătoare. De sus, lumea părea liniștită. Dar în sufletul lui nimic nu mai era la locul lui.

Își petrecu mâna peste față. Încercă să-și amintească chipul mamei. Nu reuși. Nu-i rămăseseră decât poveștile celorlalte trei femei.

— Cine sunt eu?… șopti aproape fără glas.

Pierdut în gânduri sumbre, nu observă când un bărbat apărut de nicăieri se apropie de el. Tresări. Se ridică în picioare. Bărbatul abia îi trecea de genunchi. Era îmbrăcat într-un fel care ținea să arate superioritate și purta mult aur pe el. Bărbatul se opri la o oarecare distanță în fața lui și îi strigă, deschizându-și brațele ca pentru o îmbrățișare:

— Fiule, sunt Samahuiel, tatăl tău! Sunt fericit să te cunosc, în sfârșit.

Sù-ud-áña scăpă un oftat prelung. Acesta era bărbatul pe care îl așteptase toată copilăria. Nu se duse în direcția lui, ci spre o stâncă, pe care se așeză. Îi făcu semn cu mâna să vină să se așeze în fața lui.

— Oamenii mă strigă Sù-ud-áña.

— Sù-ud-áña… Interesant nume dat de oameni…, afirmă surprins Samahuiel.

— Tată, să începem cu începutul. Cine ești? Cine sunt? De ce? trecu el direct la ceea ce îl preocupa.

Tatăl său nu se aștepta la o introducere atât de seacă și de directă.

— Prea bine. Sunt de acord că îți datorez niște explicații, pe care poate ar fi trebuit să ți le ofer mai devreme. Dar timpul pare să curgă altfel aici…

Eu fac parte din cei două sute de îngeri care au luat o decizie radicală și fără precedent: să coborâm pe pământ și să ne materializăm în corpuri umane.

— De ce?

Samahuiel a fost deranjat de îndrăzneala fiului său de a-l supune cu atâta autoritate unui interogatoriu. Dar nu lăsă să se vadă. Se pare că acest fiu îi simțise mai mult lipsa decât frații săi vitregi.

— Bună întrebare. Pentru că am simțit că meritam mai mult decât ni s-a oferit în cealaltă dimensiune. Nouă ni s-a încredințat sarcina să veghem asupra pământului. Am ajuns să-l cunoaștem bine. Și ne-am simțit atrași de potențialul de a crea o lume mai bună pe el.

Nouă ni s-a poruncit să veghem, nu să zidim. Să privim lumea ca martori, nu ca făuritori. Dar după veacuri întregi de contemplație, am început să credem că putem desăvârși ceea ce fusese început.

Sù-ud-áña simțea că tatăl său nu este cu totul sincer și începea să fiarbă de indignare pe dinăuntru.

— O lume mai bună pentru cine: îngerii materializați sau oameni?

Samahuiel nu răspunse imediat. Își coborî pentru o clipă privirea.

— Pentru toți! Pentru copiii care nu se vor mai naște ca părinții lor. Orice lume nouă începe prin a părea monstruoasă celor vechi.

— Văd că până și tu ai luat un corp aproape ca cel al oamenilor. Eu de ce am devenit un uriaș?

— Pentru că tu ești produsul hibrid al încrucișării unei semințe îngerești cu cea umană. Ești o rasă nouă. Superioară din toate punctele de vedere…

— Spui că suntem o rasă nouă. Atunci de ce am văzut numai bărbați asemenea mie? Unde sunt femeile?

Samahuiel îl privi câteva clipe înainte să răspundă.

— Nu există. Sămânța îngerească zămislește numai fii.

— Atunci n-ați creat o rasă. Ați creat fii.

Samahuiel tăcu.

— De ce nu ai venit să mă vezi până acum?

— Da, aici recunosc că ai dreptate. Ar fi trebuit să-mi fac timp să vin mai devreme. Dar sunt prins în atât de multe proiecte, în atât de multe locuri. Tu nu ești singurul meu copil. Am avut mai multe soții. Deci am mai mulți copii. Frații tăi.

— Și mamele lor au murit la naștere, ca și mama mea?

Chipul lui Samahuiel își pierdu pentru o clipă siguranța. Tăcu.

— Unele… da, spuse aproape în șoaptă. A fost un preț necesar.

Samahuiel își drese glasul și reveni imediat la tonul solemn:

— Construiesc palate impunătoare pentru ca tu, frații tăi și alții ca voi să aibă unde locui, în calitate de regi peste oameni și celelalte ființe…

— Celelalte ființe însemnând păsările, animalele, peștii?…

— Nu numai. Suntem implicați în studii și experimente științifice prin care vrem să creăm rase noi, hibride, superioare a ceea ce creația a avut de oferit până acum…

Sù-ud-áña strângea ritmic din maxilar, ca să-și descarce nervii.

Uriașul inspiră adânc. Simțea că, dacă ar fi vorbit cu câteva clipe mai devreme, și-ar fi strigat furia. Dar nu voia să țipe. Voia să fie înțeles.

— Atunci ascultă-mă, tată.

Tatăl tău, care nu este și tatăl meu, a creat îngerii și oamenii. Le-a dat și unora, și altora un loc într-o lume făcută pentru ei, ca să fie fericiți în lumea lor. Dar voi, cei două sute, ați devenit lacomi și nerecunoscători. Ați vrut altceva decât v-a oferit Tatăl vostru. Ați vrut mai mult. Să deveniți zei adorați de oameni, nu doar îngrijitorii lor.

Eu nu vorbesc despre teorii. Vorbesc despre viața mea.

Pe mine mă respinge și cerul, și pământul. Sunt o rasă condamnată încă înainte de a mă naște. Sunt captiv între două lumi, fără ca măcar să fi putut alege. Știați asta. Cu toții. Dar nu v-a păsat de consecințele acțiunilor voastre asupra altora. Asupra monștrilor pe care îi creați prin experimente împotriva naturii create de Cel Suprem. Iar eu sunt unul dintre acei monștri.

Știai că femeia care-ți va zămisli copilul va muri la naștere. Nu ți-a păsat. Pentru tine a fost un risc acceptabil.

Pentru mine a fost singura mamă pe care aș fi putut-o avea.

Dacă ați vrut să aveți o lume a voastră, de ce nu ați creat-o singuri? De ce ați ales ceea ce altul a creat, iar voi doar ați pervertit? continuă Sù-ud-áña să întrebe retoric.

Ai încetat să mai fii un înger în momentul în care ți-ai trădat Tatăl!

Se aude că Dumnezeul Atotputernic a ales un om, nu un înger, nu un Nefilim, un om, să-l anunțe că va pune capăt proiectului vostru. Pentru că ați stricat și puținul bine care mai exista în oameni prin influența voastră.

Se întoarse cu capul privind în spate și ridică mâna spre cer.

— Dacă apa cerului se va prăbuși, acoperind pământul, ce se va alege de cuvintele tale semețe și mincinoase?

Samahuiel își ridică privirea spre cer. În ochii lui apăru, pentru o clipă, o umbră ce nu se văzuse până atunci.

— Spune!

Ecoul propriei voci i se întoarse din stânci. Numai vântul îi mai răspunse.

Tatăl său dispăruse.

(va urma)