Nefilimul 1

1. Sù-ud-áña

Elyara era toată apă. Se căznea dis-de-dimineață să dea naștere copilului. Era deja seară și încă pruncul nu ieșise. Era prea mare ca să treacă. Și, în același timp, începea să se zbată tot mai violent.

Moașele se uitau panicate una la alta, înțelegând că nu avea să fie o naștere naturală.

Din mlaștinile din apropiere se auzeau răcnetele șopârlelor uriașe, iar roiuri de libelule cât un uliu pluteau peste stuf. Lumina venea de peste tot. Discul neclar al soarelui abia se ghicea dincolo de bolta albăstruie și nu existau umbre tăioase.

La un moment dat se auzi țipătul final al mamei și apoi cel al bebelușului, care sfâșie burta mamei, ieșind singur din pântecele ei. Moașele se năpustiră asupra nou-născutului și, după ce îi tăiară ombilicul, îl legară în pânze și îl puseră într-un pătuț cu zăbrele de nuiele.

Nou-născutul era atât de mare cât un copil de patru ani.

I-au închis ochii lui Elyara, apoi i-au legat pântecele laolaltă.

Tatăl băiatului era plecat. Nimeni nu știa unde. Apărea când credea el de cuviință, dar nimeni nu îndrăznea să-l întrebe de unde vine. Oamenii spuneau că umbra lui nu asculta de lumină. Câinii începeau să schelălăie și fugeau când apărea el.

Doicile au îngropat-o pe Elyara după trei zile, pe înălțimile ce străjuiau casa uriașă din piatră în care trăise. Vântul legăna ferigile cât un copac, iar zburătoarele cu aripi de piele treceau tăcute prin lumina albăstruie a boltei cerului și prin aerul dens.

Micuțul creștea într-o zi cât alții într-un an. Plângea mult fiindcă îl dureau încheieturile de la creșterea rapidă. Avea un chip luminos, cu părul cârlionțat și ochii albaștri, ca mama lui, pe care nu apucase să o cunoască.

Doicile nu îl mai puteau ridica în brațe ca să-l alinte, ci, ca să-l facă să nu mai plângă, îl adormeau mângâindu-l cu frunze uriașe de ferigă peste față.

În fiecare dimineață, un abur alb ieșea din pământ și acoperea valea. Frunzele uriașe rămâneau grele, ude ore întregi.

Nimeni nu văzuse vreodată ploaia.

Când laptele de la capre nu i-a mai ajuns, l-au alăptat la țâțele unei femele de mamut lânos care avea pui și pe care o țineau captivă într-o groapă. La început, animalul îl mirosea îndelung înainte să-l lase să sugă. După câteva zile însă, când micuțul începea să plângă, mamutul își întorcea singur trupul spre el, iar doicile spuneau că până și fiarele simțeau că pruncul nu venise pe lume cu răutate. Din ziua aceea, mamutul nu l-a mai mirosit niciodată înainte să-l lase să sugă. De câte ori se apropia de groapă, mamutul își întindea trompa spre el, iar băiatul o cuprindea în brațe și râdea. Era singura ființă pe care o putea strânge fără să se teamă că o va răni.

De multe ori, după ce se sătura, nu pleca imediat. Rămânea rezemat de blana deasă a mamutului, iar acesta îi mângâia încet spinarea cu trompa. Băiatul închidea ochii și i se părea că așa trebuie să fi fost și mama lui. Nu putea să și-o amintească, dar își închipuia că orice mamă mirosea la fel de cald și de liniștitor.

Când mai crescuse, venea uneori la groapă fără să-i fie foame. Se așeza lângă mamut și îi vorbea despre lucrurile pe care nu îndrăznea să le spună doicilor. Animalul îl asculta în tăcere și își sprijinea trompa peste umărul lui uriaș. Lui Sù-ud-áña îi era de ajuns.

Dincolo de groapă, ierbivore uriașe care se mișcau greu rupeau în tăcere coroanele copacilor tineri.

Când băiatul a rostit primul lui cuvânt, „Ta-ta”, le-a luat prin surprindere pe doici. Nu avea decât un an de când se născuse și învățase să vorbească doar auzindu-le pe ele.

Se mira că mamele lui, care îi purtau de grijă, erau atât de mici și atât de fragile în comparație cu el. Își așeza palma lângă mâinile lor și le privea îndelung. Nu înțelegea de ce lumea îi făcuse atât de diferiți.

Timpul parcă zbura, iar băiatul era tot mai greu de întreținut. Ajunsese să își ridice doicile în brațe, deasupra capului, numai ca să le arate împrejurimile de la înălțimea lui. Când una dintre ele țipa speriată, o cobora imediat și o mângâia stângaci pe păr, crezând că îi făcuse rău. Din ziua aceea începu să fie atent la fiecare gest al lui.

Avea trupul unui uriaș și sufletul unui copil. Era atât de puternic, încât îi era teamă să nu rănească pe cineva.

Într-o bună zi, vrând să le dea micilor sale mame ceva frumos, a deșertat din poalele șorțului făcut din uriașele piei de șopârle ierbivore câțiva bolovani. Le privea nerăbdător fețele, convins că descoperise o comoară. Femeile se speriară. El rămase o clipă nemișcat, crezând că greșise din nou. Apoi sfărâmă bolovanii în pumni și își întinse mâinile cu sfărâmăturile în palme către ele. Ele priviră curioase și sesizară licărirea diamantelor dintre rocile sfărâmate. Atunci au înțeles că el voia doar să le ofere ceva frumos, ca recunoștință pentru că aveau grijă de el.

De atunci ele i-au pus numele Sù-ud-áña. Pentru că asta era el. Tare ca o stâncă, dar sensibil și frumos ca o piatră prețioasă.

— Kishara, Damkina, Eresha, când vine tatăl meu? le întrebă Sù-ud-áña într-o zi.

Cele trei femei tăcură.

(va urma)