Analog 2

2. Liberul arbitru

– Sally, doar oamenii rămași „analogici” mai pot manifesta ceea ce religia numea odată… alegere personală, ca rezultat al liberului arbitru. Judecata divină nu se poate aplica unei mașini. Numai unei ființe libere. Iar libertatea există doar atât timp cât omul rămâne… analog. Responsabilitatea morală presupune libertate.

Fiecare ființă umană care a acceptat augmentările tehnologice ale creierului nu mai dispune de acest privilegiu, de acest drept fundamental al omului. Pentru că voința ei este subordonată algoritmului, zise matematicianul către soția lui într-una din dimineți.

– Fiul nostru va avea acest privilegiu nealterat, îi răspunse soția. Poate că tocmai de aceea Dumnezeu nu poate fi simulat.

Sally își privi fiul, care dormea într-un colț al încăperii. Uneori se întreba dacă, încercând să-i păstreze libertatea, nu-i furaseră altceva: copilăria. Nu avea prieteni. Nu văzuse niciodată un oraș. Nu alergase împreună cu alți copii. Pentru el, lumea exista mai ales în cărți și în poveștile lor.

— Promite-mi un lucru, Ned.

Matematicianul o privi.

— Că n-o să uiți niciodată că, înainte de a fi experimentul nostru, este copilul nostru.

Ned nu răspunse imediat.

În timp ce Analog creștea izolat și protejat de interacțiunea cu inteligența artificială, învăța din cărți tot ceea ce putea despre principiile ei de funcționare.

Afară, dincolo de buncărul subteran, situația evolua spre o dictatură tehnologică din ce în ce mai severă. Dacă nu erai cipat, nu numai că nu beneficiai de niciun serviciu fundamental al societății, dar erai depistat și săltat de agenții de ordine. Conform legii, erai considerat inamicul numărul unu al societății.

Copiii își denunțau părinții pentru implanturi expirate. Vecinii raportau orice comportament statistic anormal. Nimeni nu mai avea nevoie de poliție. Oamenii deveniseră singuri sistemul de supraveghere.

Într-o dimineață, la intrarea într-o stație de metrou, un bătrân întinse instinctiv mâna spre scanner. Lumina rămase roșie.

Bătrânul își întoarse palma pe toate fețele, ca și cum scannerul ar fi greșit.

Două drone coborâră imediat din tavan.

Nimeni nu interveni. Nimeni nu protestă.

Oamenii din jur își continuară drumul fără să întoarcă privirea.

În mai puțin de zece secunde, bătrânul dispăruse.

Peronul își reluă rutina, de parcă nimeni nu fusese acolo vreodată.

În fiecare seară, tatăl îi desena pe o tablă de ardezie circuitele inteligenței artificiale. Analog asculta fascinat. Învăța cum gândește un algoritm, dar era încurajat să pună întotdeauna și întrebarea pe care mașina nu și-ar fi pus-o niciodată: „De ce?”

Sally îl învăța altceva. Îi povestea despre lucruri care nu puteau fi desenate pe tabla tatălui său: cum era să te pierzi într-un oraș fără să fii localizat imediat, cum era să bați la ușa cuiva fără să anunți înainte, cum era să faci o alegere proastă și să râzi apoi de ea.

— Tatăl tău te învață cum funcționează lumea, îi spunea ea. Eu vreau să știi și cum era să trăiești în ea.

Anii au trecut, iar lumea a continuat să se digitalizeze într-un ritm pe care nimeni nu-l mai putea opri. În timp ce Analog creștea, lumea din afara buncărului devenea tot mai puțin omenească.

Când Analog ajunse la vârsta adolescenței, unitatea centrală a computerului cuantic construise prima copie a unei conștiințe umane.

Apoi, toți oamenii au fost forțați să accepte încărcarea lor digitală. Să aibă o versiune a lor în spațiul cibernetic. Cei care refuzau erau anihilați.

Centrele de transfer funcționau fără întrerupere. Mii de oameni așteptau în tăcere, convinși că vor obține nemurirea. Își priveau pentru ultima dată trupurile ca pe niște simple recipiente biologice. Când ieșeau, zâmbeau la fel. Vorbeau la fel. Numai privirea părea să fi rămas în urmă.

Se urmărea o migrare discretă a ființelor organice din spațiul real în spațiul virtual, pentru a nu mai epuiza resursele.

În fiecare an, milioane de locuințe rămâneau goale. Orașele deveneau tot mai tăcute. Fabricile produceau din ce în ce mai puține bunuri și din ce în ce mai multe servere. Planeta părea că respiră din nou. Omenirea dispărea fără războaie, fără epidemii și fără revoluții. Pur și simplu… accepta.

Într-o seară, Sally rămase mult timp privind una dintre vechile fotografii pe hârtie pe care le păstrau în buncăr. Era o stradă aglomerată, plină de oameni care nu știau că sunt fotografiați. Unii râdeau. Alții se certau. Un copil plângea. Nimeni nu părea fericit în același fel.

Analog se opri lângă ea.

— Așa arăta libertatea?

Sally zâmbi trist.

— Nu. Așa arătau oamenii când încă nu trebuiau să semene unii cu alții.

Pentru prima dată în istorie, omenirea nu mai încerca să-L găsească pe Dumnezeu. Încerca să-L înlocuiască.

(va urma)