Albatroșii nu mint niciodată 3

3. Pista

Wim înaintă prin gang cu dinții încleștați, sângele curgându-i cald pe brațul stâng. Durerea pulsa în umăr ca un al doilea puls, dar adrenalina îl ținea încă în picioare. Ajunse la capătul pasajului exact când o umbră se topi după colț. Trase două focuri. Ecoul ricoșă între pereți ca niște tunete.

— Stai, nenorocitule!

Un glonț îi şuieră pe lângă ureche. Wim se aruncă în spatele unui container de gunoi. Metalul vibră violent sub impactul a două gloanțe. Așteptă trei secunde lungi, apoi liniște. Doar ploaia și pași care se îndepărtau în fugă.

Se ridică gemând și alergă câțiva metri, dar atacatorul dispăruse în labirintul de beton. Sub talpa bocancului simți ceva. Se aplecă și ridică o brichetă ieftină, din plastic negru, udă de ploaie. O băgă în buzunar și se retrase spre lumină.

A doua zi dimineața, stătea într-un colț întunecat al pub-ului „La Vechiul Port”, cu umărul bandajat gros sub geaca de piele. Cafeaua din față se răcise. Pe ecranul televizorului vechi din colț, o știre locală rula fără sonor: „Vasul de marfă Qin Shi Huang urmează să acosteze mâine noapte în Portul Anvers – cel mai mare transport din ultimii ani sub pavilion taiwanez.”

Wim încremeni cu ceașca în mână.

Qin Shi Huang. Primul împărat al Chinei. Simbolul puterii absolute și al morții. Numele perfect pentru un monstru de oțel care aducea cocaină, carne vie și corupție. Qin Shi Huang nu era doar un nume. Era o declarație. Cineva voia ca lumea să știe că nu aducea marfă. Aducea putere.

Scoase bricheta din buzunar și o răsuci între degete. Pe partea inferioară, abia vizibil, era gravat un mic dragon stilizat – același simbol pe care-l văzuse pe containerele suspecte din port în ultimii doi ani. Legătura era prea clară ca să fie coincidență.

Formă numărul lui Gert.

— Boss, am o pistă solidă, spuse cu voce răgușită. Vasul Qin Shi Huang sosește mâine noapte. Douăzeci, poate treizeci de tone. Informatorul avea dreptate – după livrarea asta se schimbă totul la vârf. Capete vechi care cad.

La celălalt capăt se lăsă o tăcere mai lungă decât ar fi trebuit.

— Gert?

— Te aud, Wim, răspunse căpitanul în sfârșit. Vocea lui era calmă, aproape prea calmă. Excelent lucrat. Pregătesc echipa anti-tero. Armament greu, tot ce ai nevoie. Ai grijă… Koen ar putea fi în spatele livrării ăsteia.

Wim închise telefonul. Privirea îi rămase fixată pe ecranul televizorului, unde vasul uriaș era filmat din elicopter – o bestie metalică ce despica apele Mării Nordului.

Își aprinse un joint cu mișcări lente. Fumul ieși printre buze în spirale groase.

Spera ca Koen să fie acolo. Pentru că dacă nu era Koen, însemna că era cineva mult mai aproape de el. Cineva care știa exact cum gândește Wim.

Și care tocmai încercase să-l omoare.

(va urma)