Obsesia de dincolo de pânză 5

5. Amurg

„Viața e ca o pânză, Leonardo,” spuse Don Giovanni din prag.
„Nu toți își dau seama când privesc pictura… și când au trecut de ea.”

După replica lui Giovanni, imediat după plecare, Leonardo privi pânza. Pentru o clipă, i se păru că nu mai era un obiect, ci o fereastră întredeschisă spre altceva.

Rămase în picioare în fața tabloului.

Timpul se destrăma. Se subția. Se rupea în fire lente, fără ca cineva să-l mai împletească la loc.

Nu mai era sigur dacă el o privește.

Sau dacă fusese atras într-un loc din care ea îl putea privi pe el.

Devenise imposibil de spus. Cine stă în fața privirii. Și cine se află dincolo de ea.

În noaptea aceea, ea i-a vorbit.

Nu prin cuvinte, ci printr-o apropiere care nu mai avea formă.

Îl atingea mai mult prin emoții puternice decât prin sens.

Și, pentru o clipă, pânza nu mai fu doar pânză.

— Știi de ce ți-am furat colierul de chihlimbar?

Vocea ei… alintată. Jucăușă. Periculos de tandră.

— N-am idee.

Ea zâmbește.

— Pentru că are culoarea ochilor tăi!

Și, fără să mai spună nimic, își apasă degetul arătător peste piatra semiprețioasă a colierului de pe piept, vrând parcă să o împingă până în inima ei.

Și, pentru a câta oară oare, Leonardo nu mai fu sigur de ce parte a pânzei se afla.

Dimineața nu mai avea formă clară când el își deschise ochii.

Pentru o clipă, nu știa dacă s-a trezit sau doar a intrat într-un alt strat al visului.

Ea era acolo. Sau doar respirația lui o făcea să pară acolo. Prezența ei era atât de reală încât realul însuși părea opțional.

Respirația ei — calmă, egală — îi ținea corpul prins într-o liniște nepământeană, aproape imposibilă. Nu mai putea distinge dacă o ținea sau doar o visa.

Nu îndrăzni să se miște. Nici măcar puțin.

Ca și cum orice gest ar fi putut rupe echilibrul fragil al dimineții.

Patul părea mai mare decât era cu o noapte înainte. Sau poate camera se lărgise în jurul lor, fără să întrebe pe nimeni.

Lumina nu mai era lumină. Era ceva între aur și miere. Un fel de eter dens, care nu mai ilumina, ci dizolva contururile.

Ziua nu mai curgea. Se fragmenta în doze mici, inexplicabile, de nectar al zeilor.

Și în acel spațiu suspendat, el rămase nemișcat.

Privind.

Respirând mai încet decât gândurile.

Ca și cum realitatea însăși ar fi decis, pentru o clipă, să nu mai fie sigură pe ea.

Pe balconul casei de vizavi, don Giovanni, un psiholog ajuns la pensie, își sorbea tacticos ceaiul de mentă. Îl urmărise de după perdea zile la rând, cum valsa singur prin cameră, cum gesticula ca și cum ar conversa cu cineva invizibil, cum deschidea larg fereastra și invita pe cineva să admire priveliștea…

Giovanni oftă îndelung:

— Oare ce este mai crud: acceptarea unei realități reci și competitive, care te respinge, sau refugiul într-un univers interior cald și armonios, în care te simți iubit, dar în care ești, de fapt, rupt de realitate?

La orizont, amurgul ștergea tușa crepusculară dintre lumină și întuneric.

Stând la fereastra căsuței sale de vis, Leonardo simți atingerea delicată a unor buze și rămase nemișcat, ca și cum ar fi fost suspendat între două respirații ale aceleiași realități.

Apoi îi auzi vocea — catifelată, ușor răgușită, ireal de aproape — care îl apostrofă blând:

— Leo… nu toți cei care ne privesc și înțeleg ceea ce văd!