Roza Vânturilor 5

5. Umbra Apusului

Noaptea se lăsă grea ca un giulgiu de piatră peste crestele munților. Dapyx ședea pe cea mai înaltă stâncă, ținând în palmă Roza Vânturilor, ce ardea aidoma unui soare mic și neîndurător. Cele trei vânturi îi urlau de-acum prin sânge. Crivățul îi răpise amintirile. Aurora Roșie îi dăruise vedenii de sânge. Focul Ascuns îi aprinsese patima și îndoiala ce-i rodea sufletul asemenea unui vierme.

Alesu-s-a să nu le curme firul vieții carpilor ce-i căutau prinderea. Ci Roza Vânturilor îi mută pe carpi iarăși în valea dintru care se suiseră spre creștetul stâncilor, iar cărările lui se pierdură dinaintea lor, ca și cum muntele le-ar fi sorbit în pântecele său.

Sunigilda și Zia stăteau alături de dânsul. Preoteasa tăcea, iar ochii îi ardeau în întunerec. Sora lui tremura sub pieile de urs, cu răsuflarea tăiată.

— Slobozește Umbra Apusului! grăi în șoaptă Sunigilda. Umbra Apusului se cade să vină. Altfel, în deșert au fost toate: jertfele și uitările.

Dapyx își apăsă degetele pe cel din urmă braț al Rozei. Aurul se înroși precum fierul scos din focul cel sfânt. Metalul îi mistui carnea, dar niciun strigăt nu ieși de pe buzele lui.

Și veni Umbra Apusului.

Nu ca un vânt și nici ca o nălucire, ci ca tăcerea dinaintea zămislirii lumii.

Vânturile amuțiră. Munții înșiși își ținură răsuflarea. Stelele se stinseră una câte una, ca și cum bolta cerului s-ar fi golit de lumină.

Atunci i se arătă adevărul.

Nu era vedenie, nici vis. Era adevărul dezgolit de orice văl, rece precum tăișul unei săbii înfipte între coaste.

Văzu sate arzând și altele ridicându-se din cenușă. Văzu steaguri pe care nu le cunoștea, înălțându-se și prăbușindu-se unul după altul. Văzu cruci înălțate pe coline, acolo unde altădată arseseră focurile sacre ale lui Zamolxis. Văzu cetăți înălțându-se din piatră și prefăcându-se iarăși în ruine. Văzu oameni grăind într-o limbă pe care urechile lui n-o puteau desluși și totuși le simțea sângele apropiat de al său. Văzu copii alergând prin poieni și bătrâni privind spre aceiași munți, de parcă veacurile nu trecuseră peste ei. Văzu Carpații rămânând neclintiți, singurii martori ai tuturor vremurilor.

Abia atunci i se dezlegă taina.

Toate trădările și toate vărsările de sânge pe care i le arătase Roza Vânturilor aveau să curgă peste veacurile ce încă nu se născuseră. Toate aveau să fie plătite în lunga și dureroasa plămădire a neamului ce avea să vină.

De voia să-și ia înapoi viața ce-i fusese hărăzită, trebuia să poarte Roza Vânturilor din Carpații de Răsărit până la peștera cea sfântă din Munții cei Bătrâni ai Apusului.

Acolo, pe valea Aureusului, în peștera socotită de cei vechi drept Kogaion, unde odinioară se retrăsese însuși Zamolxis, sălășluiau în taină Șolomonarii – făpturi din vechimea lumii, stăpâni peste văzduh și peste stihii, în putere să călărească balauri, să poruncească norilor și vânturilor, să cheme ori să oprească ploaia și grindina.

Lor le fusese dat să vegheze, în scurgerea veacurilor, la plămădirea unui singur neam din vlăstarele dacilor și ale romanilor.

Dar nici ei nu puteau săvârși aceea fără Roza Vânturilor.

Și purceseră tustrei la vale, din Carpații de Răsărit spre ținutul dinlăuntrul Carpaților.

Spre inima Daciei.

Dapyx nu avea încredere în șesuri. Acolo privirea nu se putea sprijini de nimic, iar primejdia venea din toate părțile.

Se fereau de cărările șesului, unde lesne s-ar fi putut întâlni cu cetele goților ori ale gepizilor. În șesurile de la răsăritul Carpaților, neamurile sarmaților erau mai numeroase decât ale goților. Aici însă, în cununa munților, sarmați nu se aflau, ci numai daci romanizați, goți și gepizi.

Dacii cei romanizați, oamenii mai cu stare, când Aurelian, împăratul Romei, poruncise legiunilor și tuturor dregătorilor să părăsească pământul Daciei, se luară și ei după dânșii, trecând munții Carpați și marele Istru spre miazăzi. Căci mai scumpă le era pavăza Romei și buna rânduială în care trăiseră decât a zăbovi în fața unei urgii ce s-ar fi putut pogorî peste dânșii pe neașteptate.

Daco-romanii care rămăseseră își părăsiseră cetățile și șesurile, căile lesnicioase pe unde călcau necontenit străinii, și se trăseseră în cătune ascunse pe văi împădurite, ferite de ochiul vrăjmaș, ori urcaseră în creștetul munților. Puțini mai îndrăzneau să se așeze în calea birului ori a robiei.

După multe zile de drum, Zia îi grăi încet:

— Dapyx…

El se opri și o privi îndelung, ca pe o străină.

— Cine ești?

Sunigilda își plecă privirea.

Niciuna dintre ele nu-i răspunse.

— Dapyx, de acum înainte Roza Vânturilor o voi purta eu, nu tu. Cu fiecare zi îți seacă viața și-ți răpește câte o fărâmă din amintiri. Iar eu nu vreau să te pierzi… Nu vreau să te pierd! rosti Zia cu glas hotărât. Vreau să te pot aduce înapoi la mine întreg, după ce vom da Roza Șolomonarilor.

— Dacă n-o vei folosi, nu-ți va face niciun rău, îi întări vorba și Sunigilda.

— Dapyx, ține-te departe de Roză până vom ajunge la templul Șolomonarilor. Căci și eu te vreau iarăși întreg…lângă mine.

Dapyx încuviință fără vorbe.

Roza Vânturilor trecu în mâinile Ziei.

După multe alte zile de mers prin codri, la lumina zilei, și peste șesuri, sub acoperământul nopții, nu întâlniseră niciun dac romanizat. Dar izbutiseră să se ferească și de mulțimea cetelor de goți și de gepizi.

În drumul lor întâlneau ruinele Romei de odinioară, peste care vremea și uitarea își așternuseră stăpânirea. Pentru puținii ce-și mai aminteau, ele nu mai erau decât umbrele unei lumi pierdute…

Încă nu se împliniseră nici cincizeci de ani de când Aurelian își strămutase oastea și stăpânirea din Dacia.

Dapyx era tot mai desprins de lumea din jurul lui. Le urma pe cele două fără să mai judece. Nu-și mai amintea de unde plecase, pentru ce plecase, unde se afla ori încotro trebuia să ajungă. Simțea doar că trebuia să ajungă cu orice preț. Căci de izbânda drumului atârna ceva mai de preț decât însăși viața lui.

Ajunseră la peștera cea sfântă în revărsatul înserării. Înainte de a-i trece pragul, cercetară îndelung împrejurimile, ca nu cumva să fi fost urmăriți.

Șolomonarii îi întâmpinară la intrare.

— Bine ați venit!

Dapyx îi privi îndelung.

— Pentru ce am venit?

Șolomonarii se priviră în tăcere.

Apoi, fără a mai rosti vreun cuvânt, îi primiră cu mare cinste și le dădură făgăduința nemuririi, atât timp cât aveau să nu mai părăsească niciodată peștera.

Așa grăiesc bătrânele povestiri: că, după sute de ani în care și-au ținut jurământul, Șolomonarii au izbutit să închege din vlăstarele dacilor și ale romanilor un neam menit să poarte povara veacurilor.

Epilog

OoO

Șolomonarii au supraviețuit în miturile și legendele din Țara Moților și din Ținutul Mocanilor.

Iubitorilor de mituri le mai rămâne însă o surpriză pe care natura ține să le-o ofere.

Pe Valea Arieșului, coborând de la Abrud spre Sălciua de Jos, dacă faci la dreapta spre Masivul Bedeleului, vei descoperi, la poalele satului Sălciua sub Piatră, ascunsă de veacuri privirilor profane de pădurile veșnice, peștera care astăzi poartă numele de Huda lui Papară, rezervație naturală.

Este, poate, cea mai uimitoare peșteră a Munților Trascăului.

Una dintre cele mai puțin cunoscute peșteri ale României.

Și, poate, cel mai bine păstrat secret al Munților Apuseni.

---