ALBATROȘII NU MINT NICIODATĂ 1

1. Containerul

Scârțâitul metalic al ușii rupse tăcerea grea a portului. Wim trase ușa lateral și lumina cenușie pătrunse în container ca o lamă de cuțit.

Mirosul îl lovi imediat — sânge uscat, urină și carne în putrefacție. Aerul era atât de dens, încât părea că se lipește de piele. În mijlocul spațiului îngust atârna un trup gol, suspendat de lanțuri groase fixate în tavan.

Capul era complet scalpat, pielea de pe piept și abdomen sfâșiată în fâșii neregulate, iar picioarele atârnau inerte, cu vârfurile degetelor la doar câțiva centimetri de podeaua metalică. Nu se putea spune dacă mai respira.

Wim rămase în prag. Nu intră imediat. Doar privi.

Apoi scoase telefonul cu mișcări lente și îl duse la ureche, fără să-și dezlipească privirea de la trupul care se legăna ușor în curentul de aer. Oftă profund, ca și cum nu ar mai fi avut aer, și își încordă mușchii maxilari:

— Alo, Gert? Sunt Wim. Am găsit-o. Cred că e judecătoarea dispărută. E vie… încă. Trimite ambulanța și echipele de intervenție. Portul Anvers, dana containerelor. Îți trimit coordonatele acum. Trimite pe toată lumea. Rapid.

— Nu se poate! Au ajuns chiar și la Hellen?! — se auzi vocea consternată. Unde naiba vom ajunge?…

— OK, Wim. Ține-mă la curent! — încheie Gert.

— Da, boss.

Închise. Rămase nemișcat câteva secunde. Doar sunetul vântului și al lanțurilor lovindu-se de pereții metalici cronometra clipele. Apoi ieși afară și închise ușa în urma lui, ca și cum ar fi vrut să șteargă imaginea.

Portul Anvers se întindea în jur ca un cimitir de containere. Wim privi macaralele din port. Fiecare dintre ele muta sute de containere pe zi. Era suficient să controlezi câteva dintre ele. Suficient să plătești câțiva oameni. Restul venea de la sine.

Wim lucrase suficient în port ca să știe ce ascundeau containerele. Unele aduceau televizoare. Altele aduceau cocaină. În unele dispăreau oameni și nu mai ieșeau niciodată.

Wim văzuse destule dosare ca să știe cum mergeau lucrurile. Când începea o anchetă importantă, cineva afla întotdeauna. Când dispărea un transport, apărea altul. Când cădea un om, altul îi lua locul. Statul continua să lovească. Dar ca un boxer cu mâinile legate la spate. Cartelurile continuau să câștige la puncte.

Cu zece ani în urmă, un container ca acesta ar fi fost un scandal național. Acum era doar marți. Cartelurile își cumpăraseră locuri peste tot. În poliție. În vamă. În tribunale. Iar statul continua să se prefacă surprins.

Wim o cunoștea pe Hellen Voss de cinci ani. O văzuse ultima oară acum trei luni, în sala de judecată, când trimisese la închisoare un căpitan al cartelului. Femeia aceea care nu putea fi cumpărată atârna acum goală, scalpată, în mijlocul unui container de la Anvers.
Scoase pachetul de tutun. De când îi împușcaseră partenerul, jointul era singura lui căsnicie. Nu voia să lase pe nimeni să-l aștepte noaptea. Luă un joint cu mișcări automate și îl aprinse. Trase adânc, cu ochii ațintiți asupra ușii containerului pe care tocmai o închisese. Fumul îi ieși lent printre buze.

— Mai sunt și alții aici, murmură el.

Deasupra capului său, albatroșii și pescărușii continuau să se rotească în cercuri joase, țipând ascuțit, ca și cum ar fi păzit ceva ce nu trebuia văzut. Wim știa că nu mint niciodată.

(va urma)