Shambhala 3

Poarta Cerului (Grota Pământului)

3. Osul Muntelui

Întâia oară, Kan simți că inima îi șovăia între două cărări: să-și poarte pașii mai sus, să urce deasupra norilor ori să rămână sub vălul lor, acolo unde stânca încă primea răsuflarea oamenilor.

În vale nu avea să se mai întoarcă. Pământul nisipurilor îl lepădase din pântecele său.

Când cea din urmă suflare se împletea cu fumul vetrei și duhul îi căuta calea spre Străbuni, mama lui îi grăise:

— Kan, neamul oamenilor te va urî. Chipul tău nu este ca al lor. Gândul tău nu umblă pe aceleași cărări. Tot ce nu poartă chipul lor li se pare blestem. Oamenii lovesc ceea ce nu înțeleg.

Hotărârea îi fu grea, dar limpede.

Nu.

Bătrân era muntele. Sub coastele lui încăpea încă un fiu al pietrei.

Dar chemarea nu tăcea.

Inima îi auzea chemarea Lăcașului Zeilor, deși piatra tăcea.

Îl chema precum vântul cheamă nisipul peste dune și precum focul cheamă lemnul uscat, precum cerul cheamă vârful muntelui. Chemarea îi intra în oase și îi tulbura sângele, iar Kan înțelese că nici omul, nici muntele nu pot astupa glasul pe care îl rostesc zeii.

Ajunse la capătul peșterii. La Poarta Cerului.

Suflarea i se opri.

Muntele își întinsese o coastă peste o Gură a Morții.

Mai departe, ici și colo, oasele muntelui ieșeau din piatră și săreau peste alte Guri ale Morții, pentru ca Oamenii Norilor să poată trece.

Mai privi o dată înapoi, spre gura grotei.

Grota rămase în urmă.

Înainte îl aștepta o altă lume. Pântecele ei putea să-l înghită precum focul înghite iarba uscată.

Păși.

Nu-și coborî privirea.

Ajunse la capătul Osului Muntelui.

O piatră cât gura unei peșteri se desfăcu. Nimeni nu se arăta. Intră. Piatra se închise în urma lui.

Abia atunci umbrele prinseră trup. Din lături ieșiră străjerii.

Într-o mână purtau colți lungi din Osul Zeilor, strălucitori ca soarele din miezul zilei. În cealaltă țineau carapace de țestoasă făcute din același os. Purtau piei vopsite în culorile păsărilor, peste solzii de pe trup, picioare și brațe. Pe frunți purtau iarăși Osul Zeilor, rece și strălucitor.

Îl înconjurară. Privirile lor nu purtau vrăjmășie. Unul porni înainte. Kan îi urmă pașii.

Cuibul Zeilor nu părea născut din Munte. Mâna omului îl făcuse. La fiecare cot al drumului stăteau străjeri cu sulițe din Osul Zeilor. Deasupra lor ardeau focuri fără fum și fără miros.

În depărtare zări un Cuib al Zeilor, mai mare decât toate vetrele neamului său la un loc. Strălucea de parcă soarele însuși sălășluia acolo. Ape mari ieșeau și se prăvăleau în Gurile Morții. Pădurea creștea pe spinarea Cuibului Zeilor și cobora până la malurile Apelor Căzătoare. Păsările colorate umblau pe poteci printre oameni…

După ce trecu prin alte peșteri, văzu izvoare de apă ce țâșneau în mijlocul vetrei peșterii. Oamenii Norilor țineau în mâini gheață care nu se topea, piatră limpede. Sorbeau apă din ea ca din pumn. Zeii știau să îmblânzească gheața.

Aerul îi mângâia nările cu mirosuri pe care nu le cunoscuse.

Cel care conducea ceata se opri și, întorcându-se către el, îi arătă cu mâna în depărtare și grăi:

— Templul Farakanilor!

Kan dădu din cap, chiar dacă nu pricepu.

Se înclinară toți înaintea lui Kan și se retraseră, lăsându-l pe mâna unei alte cete.

Kan repetă și el înclinarea, imitându-i.

(va urma)

Osul Muntelui (Podul Dragonului)