Sin City 3

MYSTIC CROCK – After Midnight

3. După miezul nopții

Berserkerii nu cunoșteau decât furia animalică. Incapabilă, se pare, să le dea aripi pentru saltul spre moarte, așa cum făcuse disperarea cu mine.

În timp ce mă prăbușeam spre capătul unui infinit necunoscut, iar căderea mi s-a părut cât o eternitate, mintea mea a intrat, la un moment dat, într-o transă feerică ce anula efectul pulsatoriu al adrenalinei. Nu-mi puteam explica de ce… Oare mă asfixiam? Sau cumulul de șocuri consecutive dăduse pe supraplin și decuplase tensiunea?

Când ajunsesem la gura puțului era trecut de miezul nopții, după timpul măsurat în nucleu. Dar nu asta conta acum. Ci imaginea cerului lichid văzut din infern. Pulsa hipnotic, copleșitor, și a avut asupra mea un efect total neașteptat: o stare zen, de contopire cu ceva ce nu mai simțisem de ani de zile — armonie, pace interioară. Fericire?

De ce îmi aminteam toate aceste detalii magnifice, când eu mă dezintegram în cădere?

Am închis ochii, strângându-i puternic.

Preț de trei secunde am trecut printre elicele uriașe ale turbinei, exact la limita impactului.

Trecusem?

A fost noroc orb sau a fost Demiurgul?!

Apoi, după încă o bucată de timp, am simțit șocul apei, urmat de impactul cu fundul puțului.

Ajuns la intrarea în iad sau, mai exact, la ieșirea din el, nu știam dacă să fiu speriat de întunericul din jurul meu sau să mă bucur de liniștea apăsătoare.

Întinsesem firul până dincolo de pragul vieții și al morții printr-un salt al speranței. Oare destinul meu avea să se mai întâlnească cu un astfel de moment a doua oară?

Simțeam cum presiunea abisală încerca să mă strivească în interiorul costumului special cu stratificare nanofibroasă autoreglabilă.

Oxigenul din butelie avea un volum limitat, așa că trebuia să mă adun și să continui ceea ce începusem.

Dar povara unei singurătăți pe care doar pe fundul oceanului o poți simți părea să mă țintuiască la sol. Parcă aveam plumb în tălpi și smoală topită în vene.

Trebuia în mod obligatoriu să mă mișc, altfel începeam să îngheț și să delirez. Așa că am început să duc câte un picior înaintea celuilalt. Pe rând. Cu efort, strângând din dinți.

Am găsit întâmplător în buzunarul costumului un trasor care făcea lumină sub apă. L-am aprins. Raza roșie a tăiat apa ca un cuțit și, instantaneu, întreg tavanul canalului a explodat în lumină vie.

Priveliștea îți dădea fiori.

Formațiuni groase de alge negre, ca niște intestine atârnate, pulsau lent. Printre ele se târau vietăți abisale, translucide, lungi de un metru, cu antene tremurânde și fălci de crab care clănțăneau în gol.

Nu păreau născute aici, ci adaptate. Ca și orașul de deasupra lor, supraviețuiau din resturi, din ceea ce ceilalți aruncau fără să le pese.

Din pereții de mâl ieșeau capete de anghile uriașe, oarbe, cu pielea albicioasă și dinți ca acele. Simțeau mirosul. Se strecurau afară, unduindu-se ca niște șerpi grași, și înghițeau tot ce mișca.

Cele mici dispăreau în gurile celor mari, iar cele mari așteptau, la rândul lor, ceva mai mare să le devoreze.

Pentru o clipă am avut impresia că nu coborâsem într-un canal, ci sub pielea orașului.
Același instinct.
Aceeași foame.
Aceeași lege.
Nimic nu dispărea. Nimic nu era irosit. Totul revenea în altă formă.

Fauna aceea nu părea vie, ci condamnată. Orașul o hrănise cu propriile deșeuri și, în schimb, ea îi învățase regula de bază: supraviețuiește nu cel mai puternic, ci cel mai flămând. Moartea era aceeași. Dar în forme diferite – mai urâtă, mai flămândă și silențioasă…

Începeam să zăresc o luminiță, ceea ce însemna că mă apropiam de capătul canalului. Acest detaliu mi-a dat un impuls să continui să mă lupt cu mâlul și presiunea uriașă.

Îmi mai rămăseseră doar patruzeci și cinci de minute de oxigen.

(va urma)