Shambhala 2

Coliba din Piatră (Templul Timpului)

2. Calea Norilor

Kan își ridică privirea spre Upariśyena — Munții Mai Sus de Zborul Vulturului. Când piatra însăși avea să uite pașii celor dintâi oameni, munții aceia vor purta numele de Hinducuș.

Noapte de noapte îi vedea în vis. Îl chemau.

Toată viața îi cursese în Marea de Nisip.

Acum venise vremea să simtă piatra muntelui sub tălpi.

Știa că oamenii din oazele de pe malurile Amu Daryei se temeau de Munții Mai Sus de Zborul Vulturului. Vracii spuneau că acolo își făcuseră lăcaș Duhurile de Dincolo de Cer și că niciun om nu se întoarce neschimbat din piatra lor. Acolo urmele lui aveau să moară în piatră.

Kan călca cu grijă pe cărarea îngustă care șerpuia în sus și se pierdea în nori. Piatra îi era străină. Toată viața îi fusese frate numai nisipul. Negura se îngroșa cu fiecare pas, de parcă noaptea cobora peste munți înainte de vreme.

Sufla tot mai greu, dar nu se opri.

Din negură se căscă deodată o gură de piatră, cât un mamut lânos. Kan intră încet. Pășea ca Fiara Pătată când simte vânatul aproape.

Departe, în adânc, o lumină. Cu fiecare pas creștea, până când razele soarelui se revărsară printr-un ochi uriaș de gheață, mare cât oaza din care fugise.

Ieși din peșteră și urmă șarpele săpat în stâncă. Cărarea îl purtă peste o spinare îngustă de piatră, întinsă deasupra Gurilor Morții.

Dincolo îl aștepta o colibă săpată în stâncă. Mai mare decât orice colibă văzuse vreodată. Cine putea locui într-un asemenea lăcaș?

Kan trecu peste spinarea de piatră și sui pe lespezile colibei. Dincolo de intrare îl primi iar întunericul. Înainta pipăind pereții grotei cu mâna și chibzuind fiecare pas.

În depărtare o lumină palidă juca pe pereții peșterii. Din adânc se auzeau glasuri. Kan se apropie cu pași care nu se auzeau.

În jurul focului ședea un neam de oameni ai peșterii, cum nu mai văzuse. Vorbeau între ei într-o limbă pe care el n-o înțelegea.

Kan încercă să treacă nevăzut.

Deodată, unul dintre ei întoarse capul. Ochii lui rămaseră pe părul galben, de culoarea focului.

— Păr de Foc. Noi nu lovi! Tu nu lovi!

Apoi ridică brațul și arătă spre capătul peșterii, încotro mergea Kan.

— Nu duce colo!

Tăcu o clipă.

— Cine duce colo nu ntoarce. Oamenii Norilor mâncă oamenii pământului.

Kan nu răspunse.

Trecu pe lângă foc fără să-i privească și-și văzu de drum.

În urma lui, oamenii peșterii își făcură semnul împotriva duhurilor.

Focul trosni. Nimeni nu se mișcă.

În urma lui rămase numai trosnetul focului.

Calea urca prin măruntaiele muntelui. Când Kan ieși din peșteră, norii rămăseseră dedesubt, ca o mare albă.

Colibele Oamenilor Norilor se țineau de stâncă asemenea cuiburilor de vultur, acolo unde nici caprele nu mai aflau cărare.

Bucăți de piei vopsite ședeau înșirate pe funii, precum peștii puși la zvântat, și se clătinau în suflarea vântului, ca aripile Șarpelui Ceresc pe bolta însetată.

Jos, în gura cea căscată a muntelui, păsări dădeau roată, atât de mici la ochiul omului, încât abia le putea zări.

Oamenii treceau din nor în nor pe spinările șerpilor de piatră, încovoiate de veacuri.

Și nu cădeau.

Kan nu știa frica.

Înălțimile Cerurilor de Piatră și Gurile Morții de dedesubt o chemară în măruntaiele sale.

(va urma)

Oamenii Peșterii