Roza Vânturilor 4

4. Focul Ascuns

Noaptea coborî grea peste creste. Dapyx și Sunigilda stăteau singuri lângă focul sacru, pe un platou ascuns între stânci. Zia dormea mai jos, învelită în piei. Fumul de cetină se ridica lent, amețitor. Roza Vânturilor zăcea pe piatra altarului, brațele ei de aur rotindu-se încet, nerăbdătoare.

Sunigilda îl privea cu ochi care ardeau. Părul ca spicul îi curgea pe umeri.

— Aurora Roșie ți-a arătat viitorul, șopti ea. Acum Miază-Noapte vrea să te consume. Focul Ascuns nu iartă. El trezește tot ce e ascuns în om – patimă, gelozie, dorință.

Dapyx simțea cum Roza îl trage spre ea. Sângele îi fierbea. Uitase multe, dar trupul încă își amintea ce înseamnă să fie viu.

Sunigilda se apropie. Mâinile ei erau calde, aproape fierbinți. Îi atinse cicatricele de pe piept, apoi buzele. Ritualul începu fără cuvinte. Ea își tăie palma și o lipi de a lui. Sângele lor se amestecă pe Roza Vânturilor.

Focul Ascuns veni ca o flacără nevăzută.

O dogoare năprasnică și sălbatică îl cuprinse pe Dapyx. Patimă. Dor nepotolit. Trupul Sunigildei se alipi de al lui cu o foame bătrână cât munții. Vântul Miază-Noaptei șoptea promisiuni de putere, de unire, de un neam renăscut prin foc. Pentru câteva clipe uită de romani, de Zia, de preț. Nu mai exista decât femeia din fața lui și aurul care pulsa între ei.

Dar în mijlocul ritualului, Roza se roti violent. Un braț arătă spre apus.

Viziuni noi îl loviră pe Dapyx. Văzu trădare. Văzu un pumnal în spate. Văzu pe Sunigilda zâmbind cu gura plină de sânge.

Se trase înapoi, respirând greu.

— Ce ascunzi? întrebă el cu glas răgușit.

Sunigilda zâmbi trist.

— Toți tăinuim câte ceva. Eu vreau să folosesc Roza ca să alung Roma din munți. Tu vrei să-ți salvezi sora. Dar Roza… Roza tăinuiește altceva.

Deodată, din întuneric se auziră pași. Torțe. Vocile propriului neam.

— Vrăjitorul și vrăjitoarea! strigară ei. Au chemat blestemul asupra Carpilor!

Erau zece războinici, cu sulițe și secure. În fruntea lor, un bătrân cu barbă albă – una dintre capeteniile care refuzaseră să creadă în Roza.

— Ai adus blestemul, Dapyx! strigă bătrânul. Roza Vânturilor e o minciună a strămoșilor întunecați! Predă-ne-o!

Sunigilda se ridică, goală până la brâu, cu ochii arzând.

— Proștilor! Fără Roza, Roma ne va înghiți pe toți!

Dapyx strânse Roza în mână. Focul Ascuns încă fierbea în sângele lui. Simțea cum poate chema flăcări adevărate. Dar prețul creștea. O altă bucată din el dispărea.

Dapyx simți cum Roza pulsează mai tare ca niciodată.

Un braț arăta acum spre apus, stăruitor

Umbra Apusului se trezea.

Torțele se apropiau. Sulițele se ridicau.

Carpul ridică Roza Vânturilor către ei.

Pe oricine i-ar fi stat înainte, Dapyx putea porunci vântului să-l prefacă în abur, în fum mistuit, în adiere, pe veci.

Puterea Rozei nu avea hotare. Nu știa de opreliști. Nici de neam, nici de prieten, nici de vrăjmaș. Asculta numai porunca sufletului pe care Roza însăși îl stăpânea.

— Dapyx, grăi Sunigilda, așezându-și mâna caldă peste pumnul lui, înțepenit pe coada Rozei. Copilului tău nu-i va fi dulce să afle că tatăl său și-a prăpădit cu mâna lui tot neamul, cât mai rămăsese din el după urgia romanilor.

— Ai puterea Rozei. Dar o ai pe Zia. Și mă ai pe mine. Privește-mă în ochi și spune că sunt doar umbră pentru tine. Spune că inima ta nu mă cunoaște. Spune că mă poți lepăda.

Zia strigă din spatele stâncii:

— Frate… nu-i omorî! Sunt carpi!

(va urma)