CÂRTIȚA ȘI BREBENELUL

Cârtița simți că trebuie să mai facă o pauză de la săpat galerii. Ar fi cazul să arunce o privire mioapă la suprafață. Oare, după atâta așteptat, primăvara când o veni? Ar trebui să verifice dacă solul iernii și stratul de zăpadă acuma se dezgheață.

Hotărâtă și greoaie a urcat grăbită pe trepte doar de ea știute. Că-i timpul să întâmpine cum se cuvine soarele strălucitor, aerul proaspăt și primăvara. Să vadă cu ocazia asta dacă-a sosit și prietenul ei, brebenelul, hai, iute, iute. Până nu apar și celelalte flori și se întețește zarva-n toată țara.

La fiecare colț al grădinii avea mai multe puncte de observare și ieșiri secrete. Că nu se știe când te trezești împresurată și n-ai pe unde scoate blana. Niște mușuroaie nu chiar atât de discrete pe cât erau aranjate să fie cochete. Ca o grădinăreasă cu expertiză și simț estetic, care știe că ea e suverana.

Cârtiței îi era atât de drag brebenelul, încât nu mai avea ochi să vadă și alte flori. Ea era fidelă pe viață, nu voia să sară din floare-n floare ca o albină dezmățată. Nu conta că altele erau poate mai frumoase la culoare și parfumate de-ți dădeau fiori. Brebenelul era slăbiciunea ei din tinerețe și alegerea ei nu putea fi contestată.

Ajunse la suprafață și ieși direct în dreptul florii, foarte entuziasmată. Se frecă la ochii ei microscopici ca să poată vedea clar și, dintr-odată, brebenelul. Se scutură de țărână, ca să fie mai curată și să pară coafată. Brebenelul se sperie de apariția ei bruscă, s-ar putea spune chiar nepoliticos de neanunțată (cum se procedează în grădină când te ascunde tunelul).

– Vai, dragă, ce m-ai speriat! (o apostrofă brebenelul). Nu se dă buzna așa… deodată, în grădina îngrijită și aranjată. Plus că umpli de țărână toată flora colorată și lași urme peste tot cu salivă de pe bot… Deci… ce vrei? Hai, spune odată, căci sunt o floare ocupată. Și ți-aș zice că, de astăzi înainte, trebuie să-ți faci programare, altfel să te primesc nu mai pot…

Brebenelul reacționând negativ și prețios o respinse pe cârtiță, cu ifose de floare altoită din grădina imperială, care nu se încurcă cu ființe subterane. Cu scurmători cu palma aspră și vederea încețoșată și cu blana veșnic îmbâcsită, ce nu pot ca să admire o culoare rafinată. Se închise din petale și se scutură din frunze, îmbufnată, oripilată și cu aere suverane. Dar de când cutează o cârtiță să sape la rădăcina unei flori cu o reputație așa bogată?!?

Morala: Nu te îndrăgosti de cine nu cunoaște alte orizonturi decât propria grădină. Și nu uita că frumusețea nu e capabilă să sondeze-n profunzime. Mai bine te-ai orienta spre regnul tău, spre același soi de jivină. Spre același univers al valorilor și al aspirațiilor ca tine.