IT-istul

Cică mulți IT-iști români au dus-o bine ceva vreme. Statul român îi scutecea de impozit pe venit iar firmele din străinătate se băteau pe serviciile lor ieftine.

Că știți cum e: niște investitori americani cu apetit pentru risc înființează un startup pe o idee cu sateliți.

Dar ei cunosc principiul eficienței mai bine ca oricine. Subcontractează o firmă din vestul Europei, pe care o plătesc să le facă treaba murdară la un sfert din prețul pe care lucrează ei. Vest europenii îi imită pe americani și găsesc IT-iști români care nu au pe cine imita și îi plătesc cu un sfert din cât primesc ei de la americani.

Românașu e fericit că le-o trage la occidentali pe banii lor, dar din țara lui. Cică, avantaj el.

Numai că pe orbita joasă de acasă sateliții se duc pe apa sâmbetei mai rapid ca ai lor. Avantaj, ei.

Adică, intră concurența chinezească pe piață și răstoarnă jucăriile americane. Ce fac americanii? Repatriază parte din oferta de muncă lansată în Europa. Ce fac vesticii? Îi concediază pe românași. Avantaj, tot ei.

Ce face românașu? Fluieră a pagubă și se reorientează. Cu greu. Statul nu-l mai iartă de impozit, iar IT-ul pare muncă de depozit. C-așai românul când se veselește: cheltuie toți banii cât ai zice pește.

Acum IT-istul meu e ‘Om Bun la Toate’ (nu și la toți). Nu iartă nimic: de la schimbat becuri și robineți la zugrăvit sateliți pe pereții din grădinițe sau dat cu strop în baie, dacă trece vre-o educatoare mai siliconată pe hol.

Și fluieră muieritic: ‘Hei, hei, că nu-i rău, că-s mai hoț ca tatăl meu, of-of, măi-măi…

Apoi i se pune capacu’. Nu dintr-o dată, ca-n filme, ci pe sărite, ca-n țara lui. Un mail. Un „din păcate”. Un „restructurare”. Un „piața s-a schimbat”. Piața, da. El nu. El e tot acolo, cu același cap, aceeași cană, același mit că dacă tragi tare ți se urcă și ție dolaru’ la etaj.

Descoperă târziu că n-a fost partener. A fost discount. Americanu’ a aruncat ideea. Vesticul a luat felia. Românașu’ a mestecat coaja și-a zis că e pâine caldă. Când chinezu’ a băgat prețu’ la ras, toată lumea s-a făcut brusc patriotică. Repatriere pe la ei. Concediere pe la noi. Avantaj, ghici cine.

IT-istul meu își deschide LinkedIn-ul ca pe o cutie poștală a mortului. Recruiteri cu zâmbet de stoc. „Oportunitate.” „Provocare.” „Pachet competitiv.” Competitiv cu ce, cu pensia? Cu salariul de la depozit? Cu mila?

Se bagă pe cont propriu. Adică singur cu factura-n dinți. Clientu’ vrea ieri, plătește poimâine, și se oftică dacă românașu’ are și el o viață între două tickete. El zice da. Zice da și când doare. Că așa-i școala: întâi te învață să fii ieftin, după aia te ceartă că n-ai brand.

Își aduce aminte de anii grași. Scuteceala. Weekend-urile. Meniul ăla de restaurant unde nota era sport național. Acum nota vine de la bancă, de la întreținere, de la statu’ care l-a iubit cât a fost vaca bună. Când a slăbit vaca, iubirea s-a făcut formular.

Pe grupuri e tânguire cu poze. Unu’ vinde. Altu’ cară pachete. Altu’ face site-uri de pensiuni pe care nu le rezervă nici soarele. Toți au fost „senior”. Toți sunt acum „disponibil”. Toți fluieră același cântec, doar că tot mai răgușit.

Puliticu’ iese la TV și vorbește de digitalizare ca de o rudă bogată venită din Italia. Cât a mers, IT-istul era mândria neamului. Cât s-a oprit, a ajuns „ăla care a luat fără să dea”. Nimeni nu mai explică faptul că scuteceala a fost doar o undiță, cu momeala care i-a atras, i-a prins în sistemul fiscal, nu a fost un dar.

IT-istul meu tot mai e bun la toate. Montează. Vopsește. Repară. Zâmbește. Dacă trebuie, dă și cu strop. Dacă trebuie, tace. Dacă trebuie, se preface că reorientarea e vocație, nu naufragiu.

Nu-i rău. E doar rău de-al nostru. Cu restanțe. Cu CUI. Adică: Cod Unic de Înregistrare. Ăla de firmă / PFA. Ștampila aia că nu mai ai salariu, ai „activitate economică”.

Ești singur, dar fiscalizat. Nu mai ești angajat. Ești doar un număr.

Cu sateliți căzuți și cu omul tot pe orbită, dar fără oxigen.

Foștii lui colegi occidentali lucrează tot în chiloți și șlapi, tot de acasă.

Dar el, noaptea, când rămâne cu ecranu’ stins, iese în curte cu o sticlă de rachiu dată de milă de vecinu’. Apoi se aude refrenul regretului:

Hei, hei, că nu-i rău… că-s mai ratat ca tatăl meu… of-of, măi-măi…

Avantaj, ei. Ca de obicei.