LEACURI BĂBEȘTI

Îmi amintesc și acum când lui străbunică-mea i-a prescris doctorul supozitoare. Era pentru prima dată în viața ei. Am întrebat-o, cu naivitate de nepot de la oraș, dacă au fost greu de luat. „Păi, strănepoate, am băut doi litri de apă și tot nu l-am înghițit. Mi s-a lipit de cerul gurii ca scuipatul pe perete.” I-am sugerat ca, data viitoare, să dea jos scaunul de la bicicletă, să fixeze supozitorul în țeavă, cu vârful în sus, să încalece și să se dea câteva ture prin curte. Ca să o pot convinge, a trebuit să-mi dau cuvântul de onoare că nu o să-i mai rămână supozitorul lipit în cerul gurii, ci o să intre cum trebuie. Singura febră pe care o să o mai aibă o să fie cea musculară. Și colonul iritabil. Atât. I-am promis!

Cu o altă ocazie, a auzit ea că dacă se taie sub limbă scapă de sângele ăla rău și se detoxifică după atâta afumătură (afumase produsele porcoase cu anvelope de mașină uzate). Numai că ea nu avea lamă de ras (nu se rădea pe picioare, „că nu-s curvă de la oraș”). Așa că s-a ciupit de vena de sub limbă cu unghiera. I s-a infectat limba de vorbea peltic ca un indian din Mumbai engleza. Dacă o puneam să recite din Eminescu, parcă-l citea tradus în albaneză… de Google Translate. Trei săptămâni a sunat ca o înregistrare bruiată de la Radio Erevan.

Când a durut-o măseaua, a făcut un cornet dintr-un ziar, l-a vârât în ureche cu vârful și i-a dat foc la pâlnie. Că cică căldura trage durerea afară din măsea. Problema este că ea nu mai avea măsele demult. Doar proteze. Dar uite așa a scăpat de mirosul neplăcut de ceapă, tușind fumul din ureche pe gură ca un horn ambulant.

Când a avut limbrici, a curățat o căpățână mare de usturoi, l-a zdrobit pe tot și l-a înghițit dimineața, pe stomacul gol. A dormit toată ziua buștean. În cameră mirosea a „Cârnați Trandafir” extra-usturoiați (ca să nu se simtă gustul cărnii expirate). Iar limbricii? Evadaseră de mult, fiindcă se împuțise mațul și nu au mai rezistat.

Când deschidea cineva geamul, se plângea că o trage curentul. Își băga în ureche un ou de vată cu spirt și asculta la el ca la radio toată ziua de nu te mai puteai înțelege cu ea. „Ce zici, puiule?” „Că care? Vorbește mai tare, că am urechea plină de doctorie!”

Și totuși… baba asta cu leacuri din Evul Mediu a ajuns la 98 de ani. Fără tensiune, fără diabet, fără pastile de la farmacie. Doar un pic de peltică și miros permanent de usturoi. Căci asta e marea ironie a secolului: pe când baba își trata hemoroizii pe bicicletă și viermii cu usturoi, noi ne tratăm anxietatea cu like-uri, depresia cu seriale și colesterolul cu influenceri care vând ceai detox la 300 de lei borcanul. Ea a murit la 98, cu toate organele la locul lor (doar puțin afumate). Eu o să am în curand un dosar medical mai gros decât Enciclopedia Britanica și o listă de alergii mai lungă decât pomelnicul preafericitului Daniel la slujba de pomenire…

Medicina populară se zice că nu te vindecă. Dar te face mai rezistent (dacă nu te omoară). Ca un virus care s-a obișnuit cu toate antibioticele. Iar noi, modernii, murim sănătoși pe hârtie, cu toate analizele în regulă și cu contul de Facebook plin de poze de la spital.

Eu, cu medicina modernă, cu analize, cu „check-up-uri” anuale, cu pastile colorate și aplicații care-mi numără pașii, stresul urban și cafeaua cu lapte de migdale, abia dacă o să o duc până la termenul legal de valabilitate: pensia.