Roza Vânturilor 3

3. Sunigilda, Preoteasa Focului

Zorii se ridicau roșii ca sângele proaspăt pe zăpadă. Dapyx și Zia urcau spre creasta înaltă, unde vântul bătea mai rece și mai curat. Roza Vânturilor pulsa la pieptul lui, brațele ei de aur rotindu-se încet, ca o inimă nerăbdătoare. Crivățul încă șoptea în oasele sale, dar acum un alt suflu se trezea – Aurora Roșie, suflarea răsăritului.

Fiecare pas era mai greu. Dapyx simțea cum uitarea se întinde în el ca o ceață. Chipuri, nume, jurăminte – toate piereau. Rămânea doar durerea și Roza.

— Te schimbă, șopti Zia în spatele lui. Vocea îi era slabă, dar ochii îi ardeau. Nu mai ești doar fratele meu.

Dapyx nu răspunse. Știa. Simțea cum ceva din el moare cu fiecare vânt chemat.

Ajunseră pe platoul stâncos când soarele se ridica deasupra crestei. Acolo, lângă un altar vechi de piatră, acoperit de mușchi, îi aștepta o femeie. Înaltă, tânără, cu părul de culoarea aurului și doi ochi albaștri care păreau să ardă. Purta straie negre, podoabe sfințite, sub chip de țeste din bronz și aramă bătută. În jurul ei plutea fum de cetină sacră. Pe brațul ei cel drept ședea un corb uriaș, negru ca noaptea, mare cât o fiară.

Ochii aceia de un albastru adânc îi sfredeliră sufletul. Pentru o clipă, Dapyx nu mai știu dacă femeia era atât de frumoasă… sau dacă Aurora Roșie îi schimba deja vederea.

Sunigilda. Preoteasa Focului Ascuns al vizigoților. Fiica unui șef de clan vizigot și a unei mame din neamul gepizilor.

— Focul sacru mi-a vestit venirea ta. Dar nu mi-a spus că ai chip de voinic coborât din cântecele bătrânilor… rosti Sunigilda, cu glas de zână, limpede ca apa izvoarelor.

Privirea îi zăbovi o clipă mai mult decât se cuvenea.

Pentru întâia oară, glasul i se domoli ca jarul acoperit de cenușă.

Dapyx rămase cu ochii în ochii ei. Pentru o clipă, zâmbetul Sunigildei rămase același. Apoi ochii îi alunecară spre Roza Vânturilor. Zâmbetul i se stinse, iar răsuflarea i se frânse o clipă.

Sunigilda îngenunche încet înaintea Rozei. Își plecă fruntea, apoi își atinse buzele cu două degete și le duse spre discul de aur, fără să-l atingă.

— Ai adus-o… Cea pe care focul mi-a arătat-o în vedenii… Mulți vraci au murit căutând-o. Tu ai găsit-o… și ai plătit deja prețul.

Dapyx puse Roza pe piatra altarului. Aurul strălucea în lumina roșie a zorilor.

— Crivățul mi-a salvat viața, spuse el. Dar îmi fură amintirile. Ce voiește Aurora Roșie?

Sunigilda zâmbi trist.

— Viziuni. Putere. Strămoșii vor vorbi prin tine. Dar vor cere sânge.

Ritualul începu la răsăritul soarelui. Sunigilda aprinse un foc mare din cetină și ienupăr. Fumul se ridica gros, amețitor. Dapyx îngenunche în fața altarului și își tăie palma cu cuțitul curbat. Sângele curse pe Roza Vânturilor.

Brațele discului se roteau acum nebunește.

Aurora Roșie veni ca un val de foc.

Dapyx urlă. Viziuni îl loviră ca fulgerele. Strămoși ai Carpilor urlau din flăcări, arătându-i bătălii vechi, trădări, drumuri pierdute. Văzu munții trezindu-se. Văzu propria moarte – sau ceva mai rău.

Când deschise ochii, cerul era roșu ca sângele. Sunigilda stătea lângă el, cu mâna pe umărul său. Ochii ei ardeau la fel ca ai lui.

— Ai văzut, șopti ea. Acum știm amândoi ce trebuie făcut.

Dar în spatele ei, printre brazi, umbre se mișcau. Nu erau lupi. Erau oameni. Cu torțe. Cu sulițe. cu ochii plini de osândă.

— Vrăjitorul!… șoptiră ei. A adus blestemul asupra noastră.

Dapyx se ridică încet.

Roza ardea.

Zia se ascunse în spatele lui.

Aurora Roșie încă șoptea în sângele lui.

Iar neamul său venea să-l judece.

(va urma)