Obsesia de dincolo de pânză 2

2. Zi toridă

Nu mai adormise până dimineața.

Lumina îl găsise treaz, cu privirea înfiptă în tavan, într-un punct care nu mai aparținea camerei, ci levita undeva dincolo de ea. Încremenit, ca o sculptură renascentistă uitată de timp.

Pânza era tot acolo, pe șevalet. Dar imaginea din mintea lui nu mai era aceeași.

Doar valurile se auzeau, discrete în fundal, mângâind stâncile și dunele de nisip într-un vals etern. Iar frunzele bătrânului măslin de sub fereastră se foiau în bătaia brizei, cerșind atenție.

În oraș, totul părea normal. Acoperișuri mediteraneene, înghesuite unele în altele, sclipeau leneș sub lumină, iar bisericuța din centru înțepa cerul ca un reper fix într-o lume care nu se grăbea nicăieri.

S-a ridicat alene din pat, târându-și picioarele spre cafetieră, cu mișcări absente, ca un robot de bucătărie. Lehamitea îl cuprinsese încă de la primele gesturi.

Avea să meargă până la signora Paolina, la restaurantul „La Dolce Vita” să servească micul dejun. Și apoi… avea să mai vadă el ce și cum.

Se anunța o zi caniculară. Umbra își întindea deja mrejele peste mica comunitate mediteraneană, ademenind-o cu promisiunea unei evadări din cotidianul insuportabil.

Dar, înainte să iasă din casă, își curăță pensulele de culorile cu care pictase cu o zi înainte, fără să-și mai amintească dacă pictase ceva în noaptea aceea. Aruncă o privire prin sufrageria care devenise, în timp, și atelierul lui de pictură. Domnea o dezordine generalizată. «O dezordine estetică», îi plăcea lui să spună. Lumina era însă excelentă; ferestrele primeau soarele aproape întreaga zi.

Sufrageria avea un singur neajuns: balconul dădea direct spre cel de vizavi, unde locuia un vecin ciudat, mult prea băgăreț după părerea lui. Genul de om care știa tot ce mișca în cartier și care își petrecea zilele rezemat de balustradă, cu privirea agățată de viețile altora. Îl chema Giovanni, deși prin cartier toată lumea îi spunea Don Giovanni.

Când dădu cu privirea de pânza pe care schițase portretul ei, i se păru că poziția mâinilor nu era cea pe care și-o amintea el că o pictase. Acum stătea cu mâinile în șolduri, nu pe lângă corp, într-o postură aproape dojenitoare. Se opri o clipă. Nu era sigur dacă își amintea corect cum o pictase.

Coborî de la mansardă și trânti ușa după el. De pe balconul de sus, Don Giovanni îi strigă cu aplomb:

— Leonardo, am una tare pentru tine. Ce e mai important în viață: Adevărul… sau Fericirea ? — și rânji cu o malițiozitate care îi dădu fiori lui Leonardo.

Interpelarea malefică l-a urmărit tot restul zilei. Ce s-ar fi putut răspunde la o astfel de ghicitoare-capcană? Ce urmărea, de fapt, Donul? Doar să pară interesant, superior, cel care judecă până și Adevărul și Fericirea? Parcă tocmai de așa ceva nu mai avea acum nici chef, nici energie: de analize filozofice, după o noapte nedormită.

Urmă un traseu ce urmărea umbra clădirilor și ajunse la restaurantul Paolinei.

Se îndreptă direct spre Paolina și îi arătă o foaie de hârtie pe care schițase portretul din vis și o întrebă direct, cu un ton ușor reținut:

— Ați văzut vreo fată ca asta prin părțile noastre?

Paolina se opri o fracțiune de secundă, privi foaia lung și, pentru o clipă, păru că îl ascultă. Ochii ei însă ezitară să-i întâlnească privirea și, în loc să-i răspundă, îi indică cu mâna masa din colț, de lângă fereastră.

— Micul dejun o să sosească îndată, îi răspunse ea.

Leonardo rămase o clipă în picioare, cu foaia în mână, privind masa din colț.

Paolina nu îl mai privea.

— Micul dejun o să sosească îndată, repetă ea, fără să ridice vocea.

Pentru o fracțiune de secundă, Leonardo avu impresia că aerul dintre el și masă devine mai dens, ca și cum spațiul însuși ar fi devenit mai greu.

Făcu un pas.

Apoi încă unul.

Și, chiar înainte să ajungă la masă, lumina de la fereastră clipi o singură dată, ca o sclipire de fulger.

(va urma)

oOo

Maria Daines ~ I’m On To You