Shambhala 5

Asfințit în Shambhala

5. Noaptea deasupra norilor

Ce vrusese a grăi Farakana când îi spusese că el este cel din urmă vlăstar al marelui neam al Farakanilor?

Soarele asfințea în Shambhala, iar Kan privea de pe balconul camerei sale, cu uimire, la frumusețea și puterea munților ce învinseseră până și norii. Apoi adormi chircit pe blana de leopard de zăpadă întinsă pe podea, lângă pat.

A doua zi, de dimineață, fu escortat să mănânce cu Farakana.

Băga în gură pe apucate. Înghiți mai întâi bucățile care aveau culori nemaivăzute și mirosuri necunoscute.

— Aici este carne, aici pâine, aici brânză, fructe și legume…

Rupse o pâine în două și îi întinse și lui o bucată.

Kan o luă, o mirosi îndelung, apoi mușcă din ea cu băgare de seamă.

— Pâine, grăi Farakana. Se face din boabe de cereale, măcinate și coapte în foc.

Kan mestecă încet.

— Iarbă făcută bună de mâncat…încercă ea să-i explice.

— Asta miroase a țap, grăi el, mestecând și strâmbându-se ușor, căci brânza îi scârțâia între dinți.

— Bea din vinul roșu.

— Sânge acru?

— Sângele acesta acru te va face să râzi. Sunt fructe stoarse…

Ea îi turnă vin dintr-o amforă de piatră albă, lustruită până ce lucea ca gheața în soare.

Kan îi mângâie luciul cu vârful degetelor.

Dar adevărata vrajă era pocalul limpede. Îl ridică încet și-l întoarse pe toate părțile. Prin piatra aceea fără culoare putea vedea sângele acru până la fund.

— Piatră care vede prin ea… murmură el.

— Asta? întrebă el după ce îl mirosi. Luă apoi bulgărele fiert, îl sfărâmă în pumn și-l privi cu neîncredere.

– Legume, zise ea.

– Le-gu-me… repetă Kan. Legume zboară sau târăsc în găuri?

Pentru o clipă ea îl privi uimită. Apoi râse din toată inima.

El nu se supără. Era atât de frumoasă când râdea, încât ar fi răbdat orice.

— Nu. Sunt un alt fel de hrană… ca și ciupercile. Cresc din pământ. Omul le seamănă, apoi le îngrijește până când pământul i le dă înapoi…

Apoi Farakana îi arătă Shambhala.

Kan văzu prunci care zgâriau semne pe tăblii de piatră și oameni care ședeau nemișcați, privind semnele lăsate de alții cu multe veri înainte.

Văzu ape ce curgeau prin albii de piatră făcute de mâna omului și se prăvăleau în ochiuri limpezi, unde oamenii se scăldau fără teamă.

Văzu pomi atât de încărcați cu rod, încât crengile abia îi mai purtau, și fiare care nu fugeau din calea omului, ci îi mâncau din palmă.

Peșterile își desfăceau singure gurile când omul se apropia și iarăși le închideau după ce acesta trecea.

Într-o vatră mare și rotundă ședeau oameni cu unelte ciudate în brațe. Degetele lor alergau peste ele, iar uneltele cântau. Oamenii își înălțau glasurile și le împleteau cu cântarea, de parcă nu grăiau, ci-și lăsau sufletele să vorbească. Kan nu pricepea vraja, dar inima îi asculta.

Mai apoi, Farakana îl duse într-o peșteră largă.

Din fundul ei venea spre el un om.

Avea trupul lui.

Avea chipul lui.

Avea părul lui.

Kan smulse lama de os și se găti de luptă.

Farakana izbucni în râs. Îi cuprinse încet pumnul încordat. Mâna ei era mai moale decât blana puiului de căprioară pe care-l mângâiase cândva în deșert. Îi împinse apoi cuțitul înapoi în teacă. Apoi ridică mâna către piatra cea limpede. Farakana dinăuntru pietrei făcu și ea întocmai.

Îi luă apoi mâna lui Kan și i-o clătină ușor.

Celălalt Kan făcu aidoma.

Kan își ținu răsuflarea.

— Este o oglindă, grăi ea. Nu-i duh și nici vrajă. Îți întoarce chipul înapoi. Aceia suntem noi.

Kan rămase multă vreme nemișcat, privind omul din piatra cea limpede.

Când soarele începu să coboare, Farakana zise:

— Ajunge pentru astăzi. Și mâine este o zi.

A doua zi se așezară iarăși la masă.

De astă dată, Farakana nu mai ocoli vorba.

— Tatăl tău a fost Marele Farakan pentru o lungă perioadă de timp. Iar mama ta a fost Marea Farakană.

— Mama ta a rămas însărcinată cu tine târziu, când tatăl tău era deja bătrân. Toată viața lui a așteptat un moștenitor.

Se opri o clipă, de parcă i-ar fi fost greu să rostească cele ce urmau.

— Dar, când erai pe cale să te naști, tatăl tău s-a lăsat prins de îndoială. A ajuns să creadă că nu erai fiul lui și că mama ta te purta în pântece de la un alt bărbat.

Kan tăcu.

— Atunci a hotărât să scape de voi amândoi. Într-o noapte, mama ta a fugit și s-a ascuns în deșert, printre Oamenii Pământului.

Glasul Farakanei se domoli.

— Tatăl tău și-a purtat căința până în ceasul morții. Niciodată nu și-a iertat pierderea voastră.

Își coborî privirea.

— Tot Tărâmul v-a plâns. Marea Farakană era iubită de toți, iar fiecare inimă nădăjduia că ea va aduce pe lume un vlăstar al Marelui Farakan.

Kan începuse să priceapă tot mai bine graiul Farakanei.

Ea își ridică iarăși ochii spre el.

— Când ai venit aici, ai trecut prin întâiul Templu, Templul Timpului, zidit de străbunii noștri. Dar triburile peșterilor ne descopereau mereu și năvăleau peste noi. Ca să ne păstrăm ascunși, eram siliți să-i ucidem. N-am voit niciodată asta, dar altă cale nu aveam.

Tăcu din nou.

— Atunci tatăl tău a hotărât să ridice Shambhala deasupra norilor, acolo unde Oamenii Pământului nu îndrăzneau să urce.

— Cu vremea le vei cunoaște pe toate. Acum odihnește-te!

Kan se supuse.

Viața din sălbăticie îl învățase cum să rămână viu acolo unde alți oameni și-ar fi găsit sfârșitul.

Viața din Shambhala avea să-l învețe cum să lase urme care să vorbească și celor încă nenăscuți.

Noaptea se pogorâse împăcată peste Shambhala.

Fiul pierdut al Shambhalei se întorsese acasă.

Noaptea în Shambhala.