Yamnay, lupul de bronz 3

Muader Erd

3. Loana

Loana privea cu dragoste cum fetițele se jucau cu gemenii aduși pe lume cu doar șase dansuri ale lunii în urmă, în căldura plăcută a dimineții senine de vară. Fetițele râdeau. Gemenii, întindeau mâinile mici spre lumină. Soarele încălzea pământul.

Zeița Mamă, Muader Erd, zeița fertilității și a prosperității, își revărsase toată bunătatea asupra familiei ei. Îi dăruise un bărbat vrednic. Avea un bărbat care o iubea și pe care îl iubea. Era om al gliei. Iubea brazda și sămânța și nu se înfricoșa de truda care făcea pământul roditor. Un om care știa să vorbească pământului și să-i smulgă roadele.

Când holda era bogată, umpleau grânarele. Când pământul își închidea pumnul, pădurea și râul le dădeau ciuperci, fructe și pește. Iar el venea mereu acasă cu vânat.

Aveau pe lângă colibă și câteva animale care mâncau din mâna omului: vite, oi, capre, porci, câini, gâște și găini. De la ele aveau carne, piele, blănuri, ouă și brânză. Și cu vitele se ajutau la cărat bușteni, la trasul plugului sau la alte poveri.

Dar laptele crud, nefermentat, se aducea ca ofrandă zeilor. Cine îi sfida pe zei și bea lapte crud era osândit la boli și suferințe.

Nimic nu se risipea. Pământul hrănea omul. Omul cinstea pământul. Așa fusese din bătrâni.

În sat, oamenii trăiau unul pentru altul. Când unul avea nevoie, veneau toți. Brațele celor tineri purtau povara celor bătrâni, iar graiul bătrânilor lumina mintea feciorilor. Îi învăța pe cei tineri rânduiala pământului, a vremurilor și a neamului. Așa se ținea satul tare, prin muncă, prin cuvânt și prin credință unul în altul.

Cătunul se strângea în jurul focului mare. Colibele dormeau pe jumătate în pământul mamă, cu acoperișuri din paie și stuf. Șanțuri adânci împrejur le apărau de apele furioase. În mijloc, vatra mare unde se adunau poveștile și jertfele. Așezările apăreau întotdeauna lângă un șarpe de apă curgătoare.

Munții ce mușcau cerul în depărtare îi protejau de vânturile puternice dinspre soare-apune și le umpleau primăvara pârâurile cu apă limpede. Dar necunoscutul venea întotdeauna dinspre soare-răsare, acolo unde pământul și cerul își atingeau buzele.

Oamenii erau temători de Zeița Mamă, Muader Erd, și îi aduceau ofrande din ceea ce producea pământul și din munca lor. Iar ea era mulțumită de ei, protejându-i de boli, animalele sălbatice și de furiile naturii. În plus, le trimitea ploi la timp pentru holdele lor.

Zeii îi umpluseră mâinile. Inima îi era plină. Viața era atât de frumoasă…

Deodată cerul își schimbă fața. Nori negri, grei, apărură dinspre soare-răsare și întunecară cerul cât ai clipi. Vântul se înteți în vârtejuri, spulberând colbul și luând pe sus blănurile puse pe bețe la uscat. Părea că cocorii vor pleca din nou mai devreme din această Cale a Soarelui…

Dinspre răsărit venea întotdeauna necunoscutul.

Ridică ochii.

Cerul se întuneca.

Păsările tăceau.

Câinii mârâiau.

Vântul își schimbase mirosul…

Loana alergă și își strânse copiii din fața urgiei naturii și îi ascunse în bordei.

În aceeași clipă, șase perechi de ochi priveau cătunul din marginea pădurii.

Yamnay adulmecă aerul.

Fum.

Grâne.

Vite.

Oameni.

Fără cai.

Fără războinici.

Din dosul copacilor care ascundeau satul, Yamnay și cei cinci lupi ai stepei pândeau în tăcere. Ochii le ardeau de poftă, iar vântul le aducea mirosul prăzii. Simțeau sângele înainte ca el să curgă.

— Nici cai. Nici care. Nici corturi. Doar colibe. Și uite-i, umblă fără sulițe și fără topoare. Ca și cum n-ar fi pe lume om care să le facă rău. Ori sunt nebunește de viteji… ori soarele le-a copt mințile— se miră Gunar.

— Nu au războinici — mormăi Burul.

— Sau nu cred că au nevoie de ei — răspunse Elkyr.

— Nu se așteaptă să fie atacați! cugetă și Konsay.

Yamnay tăcea. Mintea îi umbla înaintea brațului. Ochii îi alergau peste sat, măsurând oameni, colibe și drumuri.

Privea.

Număra.

Alegea.

În cele din urmă vorbi.

— Ne vom năpusti mai întâi asupra copiilor — zise într-un final Yamnay. Dacă părinții își vor vedea copiii morți, nu vor mai avea pentru ce lupta și vor fi mai ușor de învins. Omorâți băieții și tinerii. Apoi bărbații și abia apoi bătrânii. Lăsați în viață femeile, fetele și bătrânele. Avem nevoie de sclave.

— Întâi copiii.

Ceilalți îl priviră.

— Când moare copilul, moare și inima tatălui. Atunci brațul nu mai ridică securea.

O clipă.

Niciunul nu răspunse.

— Îi vom ataca dinspre soare-răsare, cu soarele-n spatele nostru.

Yamnay se ridică.

— Năpustiți-vă!

Șase lupi se năpustiră din pădure.

Cătunul nu-i văzu.

Primul strigăt fu al unui copil – scurt, sfâșiat.

Apoi al unei femei.

Apoi veni bronzul și sângele.

Bărbații alergară după unelte de lemn și piatră.

Prea târziu. Stepa își lua partea ei de sânge.

Topoarele de bronz deja despicau capete ca pe lemnul uscat.

Cuțitele spintecau gâturi.

Copiii cădeau primii.

Când totul se sfârși, femeile erau legate în mijlocul satului.

Bătrânele își strângeau nepoatele la piept.

Mintea Loanei luă foc. Durerea o făcu fiară. Toată viața ei se destrămase într-o singură după-amiază.

Loana se zbătea ca o lupoaică prinsă în laț. Urla, mușca și lovea cu atâta furie, încât Urgoy o trânti la pământ și îi apăsă grumazul cu piciorul. După ce îi trecu o funie prin gură ca la un cal sălbatic, îi legă mâinile.

Privirea lui Yamnay fu atrasă de ura și forța cu care se zbătea Loana. Se apropie.

— Ridic-o! îi porunci lui Urgoy.

Yamnay se opri în fața ei.

Urgoy o smuci în picioare.

— Scoate-i călușul.

Funia căzu.

Yamnay îi puse vârful pumnalului sub bărbie.

Loana îl scuipă.

Apoi își ridică singură bărbia, apăsându-se în lamă.

O picătură de sânge îi alunecă pe gât, prelingându-se până în adâncitura dintre țâțe.

Nu clipea. Nu tremura. Îl privea drept în ochi cu ură curată.

Yamnay simți ceva ciudat.

Nu era furie. Nu era milă. Nu era doar poftă. Era recunoașterea că femeia asta avea colți.

Era același fior pe care îl simțea când vedea un lup care refuza să fugă.

Rânji.

Yamnay o privi din nou.

Femeia se zbătea ca o lupoaică. Funiile îi mușcau încheieturile, dar ea nu înceta să tragă de ele.

Sub pielea de cerboaică, țâțele ei mari îi ridicau veșmântul la fiecare răsuflare.

Mijlocul îi era strâns, ca tulpina unui mesteacăn tânăr. Bucile îi erau late și pline, ca ale unei iepe bune de prăsilă. Părul negru îi cădea peste umeri ca o blană.

Îl scuipă. A doua oară!

Apoi își întinse și mai mult gâtul spre lamă, provocându-l.

Yamnay rămase nemișcat.

Frumoasă.

Frumoasă și gata să muște.

Yamnay rânji încet, cu dinții dezveliți.

— O lupoaică prinsă în laț… Care totuși mușcă…

— Asta îmi place…

(va urma)

oOo

AYOMA – Lied der Ahnen, schamanischer Seelengesang in vergessener Sprache