Albatroșii nu mint niciodată 4

4. Arestarea

După-amiaza se târa grea și umedă peste Portul Anvers. Ploaia măruntă transforma cheiul într-o oglindă spartă, iar proiectoarele antitero tăiau aerul ca niște lame albe. Operațiunea se desfășurase aproape perfect. Douăzeci și două de tone de cocaină pură, ascunse cu ingeniozitate în carcasa unui piston uriaș din cala motoarelor, fuseseră scoase la iveală. Echipa blocase toate ieșirile. Nimeni nu scăpase.

Wim, cu cagula udă lipită de față și vesta antiglonț strânsă peste umărul care încă îl ardea, îl împinse cu brutalitate pe Koen „Ceafă Lată” cu fața în peretele metalic al containerului. Țeava Glock-ului i se lipi rece de tâmplă.

— Mâinile la spate! Acum!

Koen, un colos cu gâtul gros cât un trunchi și ochi complet lipsiți de frică, zâmbi. Nu opuse rezistență. Își duse încet mâinile la spate, ca și cum ar fi făcut-o de zeci de ori. Cătușele se închiseră cu un clic sec.

Mascații îl traseră deja spre dubă când Koen întoarse capul spre Wim. Rânjetul i se lărgi, dezvelindu-i dinții galbeni. Se aplecă suficient de aproape încât Wim să-i simtă respirația grea, mirosind a tutun scump și a încredere absolută. A putere.

— Moartea nu intră niciodată pe ușa din față… șopti el. Intră pe ușa pe care o lași tu deschisă. Și tu ai lăsat-o larg, de mult timp.

Cuvintele rămaseră suspendate în aerul rece. Nu sunau ca o amenințare goală. Sunau ca o promisiune.

Wim simți un fior rece pe șira spinării. Pentru o fracțiune de secundă, privirea i se mută spre macaralele care continuau să se miște lent pe cerul plumburiu. Deasupra, doi albatroși se roteau în cercuri joase, țipând ascuțit, ca și cum ar fi simțit deja mirosul sângelui care urma să vină.

Koen râse scurt – un sunet gutural, aproape amuzat – apoi se lăsă dus de mascați fără să mai opună rezistență. Pașii lui grei răsunau pe chei, iar luminile girofarurilor îi colorau figura într-un roșu demonic.

Wim rămase pe loc, cu arma încă în mână. Ar fi trebuit să simtă gustul victoriei. Pentru prima dată după mulți ani, portul părea că respiră. Koen «Ceafă Lată». Numele care făcea informatorii să dispară și polițiștii să privească peste umăr. Acum era încătușat în fața lui.

În schimb, simțea doar un nod rece și greu în stomac.

Scoase cagula, își aprinse un joint cu degete încă tremurânde și trase adânc. Fumul îi arse gâtlejul, dar nu alungă neliniștea. Cuvintele lui Koen îi răsunau în cap ca un ecou rău prevestitor.

„Ușa pe care o lași tu deschisă…”

Wim rămase privind duba care se îndepărta, simțind cum ploaia îi spală sudoarea de pe față. Victorie? Sau doar prima mutare?

Se întoarse și privi spre vasul uriaș Qin Shi Huang, care se legăna ușor în doc. Containerele colorate stăteau aliniate ca niște sicrie metalice. Undeva, în adâncul nopții care venea, altceva se punea deja în mișcare. Ceva mult mai periculos decât Koen și decât cocaina confiscată.

Flamandul simți cum umărul rănit pulsează mai tare. Ca și cum trupul lui știa ceva înaintea minții. Și pentru prima oară după foarte mult timp, Wim se întrebă dacă nu cumva el însuși era cel care stătea exact în pragul ușii greșite.

(va urma)