CÂND MĂ PRIVESC ÎN OGLINDĂ MĂ PUFNEȘTE PLÂNSUL

Dom’le doctor, mă paște o întrebare. Pot să v-o pun?

Că vă văd cadru de nădejde…

Da? Bun!

De câte ori mă privesc în oglindă, mă pufnește plânsul. O fi de bine, o fi de rău? M-or mai plăcea femeile?

De mic am crescut cu particularități. Toată lumea dârdâia de la frig, numai eu tremuram de la căldură. Mama zicea că am sânge de sobă cu lemne umede: ard ele, dar nu încălzesc pe nimeni. La școală, pe când copiii se jucau de-a v-ați ascunselea, eu mă ascundeam de soare. Și, totuși, soarele mă găsea. Ca un creditor de insolație.

Când alții aveau contul gras și femeia sexy, la mine era invers. Femeia era grasă și contul gol. Nu că mă plâng, dom’le doctor. Contul gol e ca stomacul după o dietă de varză: face zgomot, dar nu te omoară pe loc. Femeia, în schimb… ea alimentează golul. Și nu doar pe cel din cont.

Pentru că în tinerețe am avut probleme cu lichidele, mama m-a avertizat să nu mă încurc cu solidele. Dar parcă am putut, dom’le doctor? Am încercat să rămân în zona de siguranță: ceaiuri, supe, băuturi diluate. Dar solida a venit. Sub formă de nevastă-mea. Știți cum m-a sedus? Mi-a zis că la gogoașă cea mai sănătoasă parte este gaura, că nu conține calorii… O fi, da’ te bagă-n datorii. De-ți vine să bei ca nevasta lui Serghei.

Nevastă-mea gândește analitic. Eu gândesc neolitic. De aici apare diferența de raționament. Știți cum zic? Ea face tabele Excel pentru cumpărături. Eu fac tabele mentale pentru cum să scap de tabele. Ea spune: „Trebuie să economisim.” Eu zic: „Hai să mâncăm mai puțin, că așa economisim și pe dinăuntru.” Ea râde. Eu râd. Apoi râdem împreună, până când râsul se transformă în suspin. Ca la o înmormântare cu bufet gratis.

La mine nu funcționează nici cele mai simple recomandări. De exemplu, m-a învățat cineva că, dacă ești într-un mijloc de transport în comun, poți masca o beșină cu un tușit. Mi-a ieșit. Dar invers. Noroc că era atât de aglomerat, că nu putea nimeni întoarce capul. Dar, când m-am dat jos, am strigat din stație: „Eu am fost!” Simțisem o nevoie acută să mă afirm. Oare am făcut bine, dom’le doctor? Sau ar fi trebuit să rămân anonim, ca un erou necunoscut al gazelor naturale? Acum mă gândesc că poate am deschis o nouă eră: era confesiunilor intestinale. Poate scriu și o carte: Eu am fost – Memorii olfactive. Nu? Ce ziceți?

Cred că sufăr de Sindromul Îndoielii. Că, după ce am câte o sclipire din asta, când dau scânteie la bujie, îmi pierd încrederea-n mine. Încep să mă îndoiesc până mă apucă cârcelul la spate. De aia zic: am procedat bine? Sau ar fi trebuit să tac și să las misterul să plutească în aer, ca un parfum de metrou la ora de vârf?

Nevastă-mea, minte suspicioasă, cu fitilul scurt, cleopatrină, adică cu aere de Cleopatra, zice că am nevoie de terapie. Eu zic că am nevoie de o oglindă mai puțin sinceră. Una care să râdă cu mine, nu de mine. Sau măcar să mă laude: „Arăți bine pentru un om care tremură de la cald și se afirmă prin gaze.”

Și, totuși, dom’le doctor, mai am o întrebare. Dacă plânsul ăsta din oglindă e un semn de sănătate mintală? Sau… e începutul unei boli noi? Sindromul Oglinzii Plângătoare. Simptome: plângi de tine, apoi râzi ca prostu’, apoi te îndoiești de tine până când te doboară cârcelul. Să-mi mai fac speranțe deșarte sau…? Ce ziceți?

Doctorul: Speranța moare ultima. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Că uite că numai ne ține încurcați…