Dare de seamă (3)

(continuarea poveștii lui Renata)

Alunecă încet în papucii de casă pufoși, cu aceeași firescă ușurință cu care un pește regăsește apa, apoi întoarse capul și îl privi. Dormea adânc, nemișcat, cu trăsăturile relaxate de somn. Un zâmbet abia schițat îi înflori în colțul buzelor.

Ce se petrecuse oare cu el în noaptea aceea? De unde izbucnise acea neașteptată revărsare de virilitate, cum nu mai văzuse de mult? Fusese ceva aproape tulburător în pasiunea lui — o înfrigurare reținută prea multă vreme, o izbucnire venită din straturi adânci ale sufletului, ca și cum ani întregi de tăcere și abstinență s-ar fi frânt deodată.

În timp ce își târa pașii leneși spre bucătărie, purtând cămașa lui largă direct pe piele, ca pe o îmbrățișare rămasă din noapte, amintirile o învăluiră încet, una câte una, cu tandrețea unor vechi scrisori redeschise după mulți ani.

El era cu doisprezece ani mai în vârstă decât ea. Îi fusese profesor de chimie la Facultatea de Farmacie. Se îndrăgostise de el aproape instantaneu, din prima clipă în care privirile li se întâlniseră. Nici acum nu știa să explice de ce. Poate că psihologii ar fi numit-o o formă de „complex patern”. Poate că nu. Nu avusese niciodată curajul să caute un răspuns într-un cabinet de terapie. Știa doar că tatăl ei fusese mereu o absență.

În el găsise, fără să-și dea seama, mai multe chipuri suprapuse. Era figura aceea masculină care inspira forță, bunătate și siguranță, dar și întruchiparea unui ideal romantic pe care îl purtase, poate, din adolescență: un cavaler cu lumină în privire, suficient de puternic încât să o protejeze și suficient de misterios încât să-i tulbure nopțile.

Chiar și acum, după atâția ani, simpla amintire îi străbătea trupul ca un fior fin. Pornea din creștet și cobora lent, aproape dureros de dulce, până în vârful degetelor, trezind în ea ecoul acelei fascinații care nu se stinsese niciodată cu adevărat.

Anii se scurseseră pe nesimțite, asemenea unui râu care își urmează cursul fără zgomot. Și totuși, atunci când te știi iubită cu adevărat, timpul pare să-și piardă autoritatea. Spațiul se contractă, diferențele devin irelevante, iar materia însăși pare să nu mai asculte de legile rigide ale fizicii cunoscute. Este ceva greu de cuprins în cuvinte. Altceva. Cu totul altceva. Metafizic.

Mai mult decât o simplă întâlnire a trupurilor, mai mult decât o sumă de reacții chimice și impulsuri electrice. Dacă ar fi trebuit să găsească un singur cuvânt care să surprindă esența acelui sentiment și vastitatea lui tăcută, poate că l-ar fi ales pe acesta: divin.

Știința reușise să descrie cu o precizie uimitoare alcătuirea materiei, să pătrundă până în inima atomului și să cartografieze galaxii îndepărtate. Și totuși, în fața iubirii, continua să bâjbâie printre ipoteze. Era ceva fascinant în această neputință. Ca și cum materia, coborâtă la nivelul ei cel mai profund, ar naște în cele din urmă ceva care îi depășește propria condiție: un adevăr imaterial, aproape spiritual.

Fiind cu mult mai tânără decât el, ar fi putut să-l înșele de nenumărate ori. O știa prea bine. În calitate de agent imobiliar nu dusese niciodată lipsă de priviri insistente, de invitații voalate sau de bărbați dispuși să-i ofere aventuri trecătoare. Dar niciodată nu fusese cu adevărat tentată.

Simțea că un asemenea gest ar fi însemnat mai mult decât o simplă trădare. Ar fi fost ca și cum ar fi spart Sfântul Graal. Imposibil de refăcut ulterior. Ca și cum ar fi rupt o vrajă delicată, țesută în ani de încredere, tandrețe și loialitate. Există armonii care nu pot fi explicate și nici construite conștient. Ele se întâmplă sau nu. Iar atunci când ai norocul să le întâlnești, înțelegi cât de fragile și rare sunt.

Nu voia să piardă așa ceva.

Cât despre el, nu și-l putea imagina înșelând-o.

Nu pentru că ar fi fost un sfânt și nici pentru că ar fi fost lipsit de slăbiciuni. Ci pentru că o iubea mai profund decât ar fi recunoscut vreodată, chiar și față de sine însuși.

Desigur, îi admira frumusețea. Trupul care păstra încă ceva din armonia statuilor antice. Chipul acela cu trăsături feline și luminoase, în care delicatețea și senzualitatea coexistau fără efort. Dar acestea nu erau lucrurile care îl țineau legat de ea.

Era dependent de prezența ei.

De felul în care știa, aproape instinctiv, să-l facă să se simtă atunci când îi era alături. Iubit. Admirat. Respectat.

Uneori era femeia ingenuă care privea lumea cu o curiozitate dezarmantă. Alteori devenea provocatoare și tulburătoare, conștientă de puterea farmecului ei. Putea fi academică și riguroasă într-o discuție, pentru ca peste câteva minute să alunece într-o reflecție poetică sau filozofică. Îi fusese, pe rând, iubită, confidentă, terapeut fără diplomă și complice de nădejde.

Dar, dintre toate rolurile pe care le întruchipase de-a lungul anilor, unul rămânea esențial.

Fusese cea mai bună prietenă a lui.

Iar într-o iubire matură, în care pasiunea supraviețuiește timpului, poate că acesta era, în cele din urmă, cel mai rar și mai prețios dar dintre toate.

Îi pregăti cafeaua exact așa cum îi plăcea lui. O linguriță de cacao, una de cicoare și patru zaharine. Alături așeză borcanul cu păstăi de vanilie, desfăcut.

Nu pentru că ar fi fost nevoie de el.

Ci pentru că aroma aceea discretă, caldă și ușor misterioasă părea să așeze lucrurile la locul lor. Ca și cum dimineața însăși avea nevoie de câteva note de vanilie pentru a-și găsi echilibrul. Un mic ritual fără logică aparentă, dar esențial pentru ceea ce ea numea, în glumă, feng shui-ul sufletului.

Nu trecu mult și îl auzi.

Mai întâi scârțâitul ușor al patului. Apoi pașii târșiți ai unui om care încă negocia cu trezirea. Zâmbi în sinea ei.

Popândăul ieșise din vizuină, atras de mirosurile care invadaseră bucătăria.

El se apropie, cu părul încă răvășit de somn, și își înfășură degetele în jurul cănii fierbinți. Ridică băutura la buze cu acea ușoară tremurare a mâinii pe care ea o observase în ultimii ani și pe care se prefăcea întotdeauna că nu o vede.

Sorbi încet.

Ea îl privi câteva clipe peste marginea propriei cești, apoi întrebă, aproape nepăsătoare:

— Îți mai amintești casa galbenă de la capătul străzii? O casă cu etaj, galbenă, în capătul străzii. Puțin mai sus de casa cu arțar.

El ridică ochii spre ea, prudent, ca și cum intuia deja că urma o capcană.

— Care dintre ele?

Un zâmbet ștrengar îi lumină chipul.

— Cea pe care am „inaugurat-o” înaintea proprietarilor.

Văzu cum colțul gurii lui tresări aproape imperceptibil.

— Casa despre care îți spusesem că, după-amiază, urma să vină clientul să semneze contractul de vânzare-cumpărare. Ți-o amintești? Pentru câteva ore a devenit refugiul nostru secret. Un cuibușor de nebunii improvizat, ascuns între pereți încă lipsiți de povești.

Privirea lui se limpezi treptat.

— Ah…

— Exact. „Ah.”

Râsul ei avea ceva catifelat și complice.

— Ai insistat chiar să-mi dau jos colierul. Ții minte? Mi-ai spus că mă făcea să par prea… familiară. Că voiai să arăt ca o amantă străină rătăcită într-o casă care nu-i aparținea.

El coborî privirea în ceașcă, iar ea observă cu satisfacție că memoria începea să-și facă loc printre straturile somnului.

— Îmi amintesc.

— Nu, încă nu-ți amintești cu adevărat.

Se ridică și se apropie de fereastră, lăsând lumina dimineții să-i deseneze silueta.

— Eu îmi amintesc tot. Mirosul de var proaspăt de pe pereți. Ecoul pașilor noștri prin camerele goale și patul solitar din dormitor. Felul în care lumina cădea prin geamurile fără perdele și făcea să pară că întreaga casă respiră odată cu amanții din noi.

Se întoarse spre el.

— Și mai ales îmi amintesc privirea ta.

Pentru o clipă, timpul păru să se contracte.

— Era privirea unui bărbat care știa că fură câteva ore din lume și era hotărât să nu irosească niciuna dintre ele.

El zâmbi atunci. Un zâmbet rar, aproape adolescentin, pe care ea îl iubea poate mai mult decât pe toate celelalte.

Și ea în acel moment înțelese că el nu uitase.

Nu uitase nimic. Doar lăsase amintirea să se așeze undeva, în adânc, acolo unde sunt păstrate lucrurile prea prețioase pentru a fi scoase la lumină în fiecare zi.