Sin City 1

Jailbreak: A Tribute to Bon Scott of AC / DC

1. Evadarea

Viermele-glonț mi se zvârcolea în carne ca un fir de sârmă incandescent. Simțeam fiecare mandibulă microscopică mușcând din mușchi, apoi zgâriind osul, croindu-și drum neînduplecat spre coloana vertebrală. Trei împușcături primisem în spate în ultimele minute. Trei. Și totuși alergam prin intestinele metalice ale tunelului 19, cu plămânii arzând și sângele prelingându-mi-se cald pe spate.

Neoanele roz-murdare pâlpâiau deasupra, acea lumină bolnavă care făcea parte din proiectul secret de exterminare lentă. După câțiva ani aici începeai să uiți nume, fețe, chiar și gustul aerului adevărat. În fazele finale, deveneai un zombie — o carcasă goală, lipsită de amintiri și de vise. Abia atunci se considera că dosarul tău fusese încheiat.

Toți știam că, odată ajunși în SIN CITY, nu mai aveam cale de întoarcere. SIN CITY nu te ucidea repede. Te digera.

„Nu aici,” mi-am repetat printre dinți. „Nu în Închisoarea Îngerilor.”

Mă născusem în Paradise City, sub un cer albastru-verde, nu sub tavanul ăsta de oțel și neon toxic. Era o planetă săracă și învățasem de mic să-mi port singur de grijă. Contrabandă cu componente pentru roboți atomici militari. Atât. Nu avusesem credite să cumpăr clemența juraților. O singură ședință de tribunal și m-au aruncat în nucleul acestei planete artificiale, goale pe dinăuntru ca un ou putred. O megastructură concepută pe principiul găurilor negre: nu lăsa să scape nici măcar lumina.

Gravitația era menținută artificial în nucleu. Deasupra sferei orașului-junglă se întindea „apa neagră” – un ocean interstițial dintre nucleu și învelișul exterior. Vâscos, extrem de dens, care ecrana orice undă radio. Iar dacă izbuteai să ajungi la suprafața planetei, descopereai că nici acolo nu exista scăpare. Inelele gigantice generau un puternic câmp gravitațional care te respingea înapoi, ca pe o muscă prinsă în clei, de fiecare dată când încercai să te înalți.

SIN CITY era o noapte perpetuă. Condamnații o numiseră „Închisoarea Îngerilor”, fiindcă nici îngerii n-ar fi putut evada din ea. Toate scursurile galaxiei ajungeau aici. Eu eram una dintre ele.

Resursele erau puține, niciodată suficiente. Din cauza asta, „prădătorii” se aflau într-o vânătoare continuă. Trebuia să înveți să supraviețuiești într-o ierarhie guvernată de forța brută și de teroarea permanentă…

Am sfâșiat salopeta de deținut și mi-am legat strâns rănile. Viermele din stânga ajunsese deja la os. Durerea era atât de pură încât vedeam totul alb. Pe pereții tunelului, mâzgălit cu vopsea roșie și sânge vechi era scris: ORAȘUL TE MĂNÂNCĂ DE VIU.

Gărzile robotronice nu intrau adânc în perimetru. Interveneau doar în caz de evadare. În interior domnea legea prădătorilor. Cine era mai rapid, mai puternic și mai crud supraviețuia. Restul deveneau hrană.

Eu plănuiam de luni de zile. Culesesem informații de la deținuți care încercaseră și eșuaseră. Nimeni nu știa întregul meu plan. Dar eram convins că toți s-ar fi bucurat să afle că, măcar o dată, cineva învinsese sistemul. Nimeni nu știa de fisura pe care o descoperisem în hărțile vechi: un punct mort în câmpul inelelor exterioare. Trebuia doar să trec prin apa neagră și să ajung la suprafață. Dacă reușeam – aveam o șansă. Minusculă. Dar tot șansă era.

Am continuat să alerg. Fiecare pas trimitea un șoc prin viermii care mi se hrăneau din măduvă. Simțeam fiecare mișcare ca pe o bătaie de clopot în oase.

Am sărit peste un cadavru înjumătățit – un deținut care nu fusese destul de rapid. Neoanele îi luminau fața într-un rânjet fix. Mi-am amintit de jurământul stupid pe care-l făcusem cu un an în urmă: ” Nu-mi vor putrezi oasele aici!”

Am ajuns la bifurcație. Stânga – teritoriul bandei ‘Hienele’. Dreapta – conductele ce ieșeau din nucleu. Am ales dreapta.

În spatele meu, zumzetul servomotoarelor și pașii grei de metal răsunau din ce în ce mai aproape. Sirenele începură să urle, un sunet grav, metalic, care vibra prin oase.

Am alergat mai departe, simțind cum SIN CITY se strânge în jurul meu ca un piton uriaș.

M-am oprit o secundă lângă un panou spart, respirând sacadat.

Am ajuns la ultima ușă de acces. Scannerul vechi mi-a confirmat palma furată. Ușa s-a deschis cu un scrâșnet lung, ca un geamăt.

Dincolo de ea, întunericul dens, lipicios, aștepta. Miros de metal rece, ulei hidraulic și moarte.

Am făcut un pas înainte, cu viermii sfredelindu-mi spatele și inima bătând nebunește.

Universul era prea vast. Nu puteam să mor aici.

Nu puteam să las ca neoanele astea să-mi mănânce ultimele vise.

Faptul că m-am născut în Paradise City însemna că trebuie să mor în SIN CITY?

În spate, tot orașul urla…

(va urma)

Guns N’ Roses – Paradise City (Lyrics)