ANTICIPATELE ROMÂNE

După ce Principatele Române au reușit performanța istorică de a primi secolul al XVI-lea (Renașterea) abia prin secolul al XVIII-lea, Anticipatele Române țin să demonstreze că tradiția decalajului național este încă vie: când lumea încearcă să meargă înainte, noi anticipăm cum să mergem cu spatele, ca Michael Jackson.

Ca vorba aceea, tovarăși: „noi nu dăm înapoi, doar avansăm în sens invers…”

Conform unui sondaj de opinie la nivel național, realizat recent de CURS, 47% dintre respondenți susțin că anticipează niște anticipate ca (di)soluție la actuala criză politică. Alți 47% resping anticiparea pe principiul „să mergem înainte, că înainte era mai bine!”. În timp ce 6% nu au exprimat o opinie, declarându-se abstinenți.

Cu toate acestea, aproape opt din zece români consideră că țara merge într-o direcție greșită.

Ceea ce anticipanții ignoră cu bună știință este concluzia organismelor internaționale. Și anume, bugetul de austeritate și reforma începută de mult prea hulitul Bolojan sunt măsuri ce deja produc efecte benefice asupra bugetului și economiei, în timp ce criza politică prelungită și eventualele anticipate vor arunca țara înapoi.

Faptul de a-i pune pe români în jurul mesei rotunde a interesului național, ce ar trebui să fie mai presus de interesele de grup, este un experiment politic eșuat istoric.

Masa rotundă s-a dovedit, de fapt, o masă de picnic: fiecare își aduce pachetul, își apără micii cu muștarul sărit și, când se ridică, lasă resturile pe fața de masă. PSD a descoperit brusc virtutea „întoarcerii la popor” după ce a dat jos guvernul împreună cu cei pe care, în alte zile, îi numea pericol civilizațional. PNL descoperă virtutea răbdării interimare. USR descoperă virtutea principiului, cu condiția ca principiul să aibă și un minister. AUR descoperă virtutea urnei, pentru că urna e singurul loc unde sondajele îi pun în valoare bijuteriile de familie. Abstinenții, cei 6%, descoperă virtutea tăcerii: tăcerea nu costă, nu ridică tensiunea, stresul și nu te trimite la vot.

Anticipate înseamnă, în traducere liberă, să oprim mașina pe autostradă ca să schimbăm șoferul, deși motorul tocmai începuse să tragă. Deficitul s-a mai strâns. Ratingul încă stă pe muchie. Fondurile europene au calendar, nu empatie. Dar calendarul e un instrument burghez. Poporul vrea spectacol. Iar spectacolul se cheamă scrutin. Se votează nu ca să se aleagă, ci ca să se pedepsească. Se pedepsește nu vina, ci factura. Se iubește nu soluția, ci vinovatul.

Bolojan a comis păcatul capital al politicii românești: a tăiat înainte să împartă. A vrut listări, transparență, mai puțin stat-pomană și mai puțin „lasă că merge și-așa”. Pentru asta a fost hulit, declarat tehnic, rece, aproape străin. În România, reformatorul e suspect până la proba contrarie, iar proba contrarie vine de obicei după ce reformatorul a fost dat jos. Atunci toată lumea recunoaște, oftat, că „măsurile erau necesare”, dar „nu așa, nu acum, nu el”.

Anticipatele promit reset. Resetul nostru arată însă ca un calculator vechi: îl restartezi, apare același ecran albastru, aceleași partide, aceleași veto-uri, aceeași poftă de putere fără poftă de guvernare. După urne, tot 233 de voturi trebuie numărate. Doar că între timp s-au mai pierdut luni, bani, nervi și, dacă Standard & Poor’s se enervează, se va pierde și adjectivul „investment” în „junk”.

Junk-ul nu e doar un rating. E un stil de viață politic: trăiești pe datorie, vorbești patriotic și dai vina pe ceilalți că s-a terminat hârtia igienică când tu erai pe tron.

Așa se reconfirmă istoria. Principatele au întârziat civilizarea cu două secole. Anticipatele vor să recupereze totul într-o duminică. Rezultatul va fi, foarte probabil, același: o țară care aleargă pe loc, certându-se cine ține volanul, în timp ce drumul, indiferent de slogan, tot înainte se cheamă — doar că înainte, la noi, era mai bine tocmai pentru că nimeni nu ajungea nicăieri.