PEISAGISTICA NATURII UMANE

Ah, ce titlu adorabil, de finețea ciocolatei belgiene. Sună a concurs de frumusețe interioară. Un titlu care miroase discret a utopie nostalgică și a ulei esențial edenic. Peisagistica naturii umane. Sună exact ca broșura unui proiect pilot prin care niște birocrați cu diplome plagiate promit să transforme mocirla noastră sufletească ancestrală într-o grădină luxuriantă cu băncuțe din plastic reciclat. Doar că natura umană nu e un teren viran pe care să-l amenajezi cu piatră decorativă și plante perene. E un cimitir ambulant plin de buruieni veninoase care se cred trandafiri. O groapă de gunoi genetic în care buruienile veninoase se cred orhidee rare.

Peisagiști ai naturii umane, ha? Credeți că ați găsit soluția perfectă de amenajare stilistică prin mantra „self-love”, repetată ca un retardat fericit, pentru o specie care, de mii de ani, se îneacă unii pe alții în aceeași baltă de sânge, trădări și minciuni?

Priviți-l pe omul modern, acest geniu al autosabotajului, acest decorator de cimitire. Vine echipat cu toată trusa magică: cărți de auto-perfecționare scrise de escroci cu zâmbet de crocodil, meditare pufăită din buric, terapie prin urlete, cristaloterapie, yoga la ora 6 dimineața ca să fugă de demoni înainte să-i hrănească cu covrigi și stres… Sapă, plivește, toarnă îngrășământ cu citate din filosofi morți și poeți ce scriu numai la beție. Și ce peisagistică iese? O peluză englezească impecabilă… sub care putrezesc, la doi metri adâncime, aceleași hoituri vechi: invidia care roade ca un acid, lașitatea care se dă victimă, pofta de a zdrobi craniul aproapelui pentru un simplu like sau o parcare mai bună.

Bravo, bă! Bă, faceți dumneavoastră cum vreți voi, numai că, cu natura umană, nu poți face ikebana. Nu poți s-o coafezi cu foarfeca de grădină. Căci natura umană are memorie scurtă și revine la instinctele primare: corupție, putere, control, exploatarea celui mai slab… Natura umană nu se peisagizează. Se maschează. Se fardează. Se botoxează spiritual. Se minte cu eleganţă.

Cel mai haios este când natura umană cumpără plante exotice ca să compenseze jungla care-i seacă clorofila din interior. Plătește terapeuți cu sute de euro ca să-i confirme că nu e monstru, ci doar „în proces”. În ce proces, măi dragă? În procesul de automințire?

Istoria? O adevărată măcelarie. Adică o colecție de măceluri. Sau o succesiune de stiluri de grădinărit eșuate. Evul Mediu – gotic sadic cu spini, crucifixe înfipte în carne și ruguri. Renașterea – kitsch opulent italian: orgii cu statui goale și otrăvuri de curte. Iluminismul – comportament maniacal de tip franțuzesc: simetrie perfectă, rațiunea ca foarfecă, până când ghilotina a tuns capetele prea raționale. Secolul XX – brutalism ideologic: sârmă ghimpată, crematorii, lagăre, gulaguri, și shopping mall-uri, o combinație de geniu. Toate încercări disperate de a face ca jungla interioară să semene cu un parc public.

Iar acum? Stilul wellness sustainability. Omul nu mai vrea să fie bun. Că cică dacă ești prea bun ești luat de prost. Vrea să pară curat. Detox de zahăr, dar nu de ipocrizie. Zero deșeuri la plastic, dar gunoiul moral curge gârlă. Mașină cu emisii de carbon zero, dar emite toxicitate la fiecare conversație. Domnilor artiști în ale peisagisticii, cum ați drena mlaștina asta? Întreb și eu, nu dau cu parul?

Cum ar trebui procedat dacă ați vrea să vă dați mari peisagiști ai naturii umane? Explicați-ne, doar ca să înțelegem, cam de ce șanse reale de amenajare peisagistică dispune cineva care dorește să asaneze societatea umană într-un spațiu amenajat ceva mai agreabil. Și prin „cineva” nu mă refer la ‘doreii’ aceia de la „spații verzi”, pe care îi plătește primăria degeaba.

Problema e că nu lucrezi cu un teren virgin, ci cu unul curvit, care se autogestionează de mult timp și are deja infrastructură subterană proprie: obiceiuri, interese, reflexe, frici, tresăriri, șmenuri, recompense… A se face diferența dintre o amenajare peisagistică și o reconstrucție pe un sol contaminat.

Natura umană nu vrea să fie peisaj. Vrea să fie junglă. Vrea să devoreze, să putrezească, să renască din propriul gunoi. Orice încercare de a o civiliza e cosmetică pe un cadavru. Poți să-i pui machiaj, poți să-i faci botox spiritual, poți să-i citești din clasici cu voce tremurândă. Sub stratul de fond de ten prietenos cu mediul tot scheletul este cel care rânjește.

Orice „asanare” a unui spațiu uman nu pornește de la estetică, ci de la mecanică. Înainte să visezi alei și grădini, trebuie să oprești sursele de inundare: acele circuite invizibile prin care comportamentele disfuncționale sunt tolerate, răsplătite sau imitate. Fără asta, orice design se umple la loc, inevitabil, cu aceeași apă stătută.

Apoi vine partea ingrată: demolarea structurilor parazitare deja consolidate. Nu pentru că sunt „urâte”, ci pentru că sunt funcționale doar pentru unii. Aici apare rezistența reală — nu a „mlaștinii” în sine, ci a celor care locuiesc confortabil în ea. Deci, e obligatorie deparazitarea.

Abia după aceea poți vorbi despre drenaj propriu-zis: canale de responsabilitate, transparență, consecință. Dar și acestea nu sunt permanente dacă nu sunt întreținute. În spațiile umane, gravitația morală nu e naturală — trebuie construită, supravegheată și reconstruită constant.

Și partea pe care mulți o ignoră: orice „amenajare” produce inevitabil reziduuri. Nu există curățare totală, doar redistribuire a presiunii. Dacă nu accepți asta, ajungi fie la utopii fragile, fie la cinism total.

Diferența dintre „doreii de spații verzi” și un proiect serios nu e estetica, ci înțelegerea faptului că aici nu plantezi gazon peste teren, ci încerci să schimbi comportamentul apei…

Deci, nu vii cu lopeți poetice și nu reciți „intenții bune” peste nămol. Deschizi canale de scurgere acolo unde presiunea s-a acumulat până la putrezire: reguli simple, dar nemiloase, aplicate chiar și când nu sunt convenabile. Fără asta, apa stătută se întoarce întotdeauna, doar mai toxică.

Apoi, tai alimentarea mlaștinii. Orice ecosistem de corupție, minciună sau abuz trăiește din fluxuri constante: recompense pentru comportamente greșite, toleranță față de micile derapaje, glorificarea șmecheriei. Dacă nu oprești hrana, drenajul devine doar decor.

După aceea, reconstruiești solul — lent, fără fast. Aici intră educația, obiceiul de a răspunde pentru fapte, și, mai ales, consecvența. Nu spectacole morale, ci repetarea aceluiași mesaj până când devine plictisitor de inevitabil: că anumite lucruri au un cost. Amar. Uneori fatal.

Uneori „peisagistica” începe prin a accepta pierderi locale ca să nu compromiți întregul teren.

În final, tot nu obții grădina idilică visată. Obții un teren care nu te mai înghite. Atât. Restul e muncă zilnică, fără aplauze și fără garanția că mlaștina nu va încerca din nou să revină.

Marea farsă e că nu există teren de amenajat. Există doar mlaștină primordială care râde în hohote de orice lopată. Oricât ai planta flori de lotus și ai turna afirmații pozitive, mocirla tot iese la suprafață, lipicioasă și mirosind a dorințe reprimate. Poți s-o acoperi cu gazon artificial, filtre și mantre sacre cu valoare magică. Dar dimineața te trezești tot cu fiara naturii umane în piept, aceeași care vrea putere, carne și răzbunare – sau, în varianta ușoară, dopamine de la notificări sau like-uri.

Buruienile? Sunt singurele plante perene autentice din toată nenorocita asta de grădină. Adevărul sarcastic? Natura umană nu vrea grădină. Vrea junglă. Vrea haos, vrea să devoreze, vrea să putrezească frumos. Orice încercare de „reproiectare a sinelui” e machiaj scump pe un cadavru care încă vorbește la telefon și-ți arată degetul mijlociu.

Data viitoare când cineva îți vinde „transformarea interioară”, să-i râzi în față: cu ce unelte, domnule decorator de latrine? Cu lopata minciunii? Cu foarfeca iluziei? Sau recunoaște odată că suntem un teren contaminat și că buruienile au câștigat de mult.

Peisagistica naturii umane la modul ideal rămâne un sport al naivilor și al profitorilor. Restul e decor de vitrină.

Luând în considerare toate cele enumerate mai sus, în cât timp credeți că România ar putea fi transformată dintr-o groapă de gunoi a Europei în Grădina Maicii Domnului?