Nefilimul 2

2. La vânătoare

A plâns când doicile i-au povestit cum a murit mama lui. Nu se lăsase consolat. Simțea că îi este dor de ea, chiar dacă nu o cunoscuse, și se simțea vinovat de moartea ei. Nu înțelegea de ce venirea lui pe lume trebuise să însemne plecarea ei. Dacă el trăia, de ce ea nu mai putea trăi?

Dar singurul părinte pe care îl mai putea vedea era tatăl lui, care încă nu se întorsese din călătoriile lui misterioase și prelungi. În fiecare dimineață privea spre zările depărtate, sperând că va zări silueta înaltă pe care și-o amintea doar din poveștile doicilor. Se întreba dacă tatăl lui semăna cu el sau dacă numai el fusese sortit să fie atât de mare.

Pe măsură ce creștea, începea să înțeleagă tot mai limpede că nu era asemenea oamenilor. Mâna lui putea cuprinde capul unei doici, iar pașii lui zguduiau pământul în timp ce ai lor abia foșneau iarba. Îi privea pe oameni adesea în tăcere și se întreba de ce lumea îi făcuse atât de diferiți.

De atunci avea grijă la fiecare mișcare. Când voia să îmbrățișeze una dintre femei, o făcea cu sfială, de teamă să nu-i frângă oasele fără să vrea. Iar când ridica o piatră și aceasta se prefăcea în pulbere între degetele lui, se întrista. Puterea, care altădată îi părea un joc, începea să-i fie povară.

Într-o bună zi își privi doicile împărțind ultimele provizii. Femeile încercau să zâmbească, dar el vedea că porțiile lor deveneau tot mai mici, iar ale lui tot mai mari.

— Doicile nu mai au de unde să-mi dea atâta mâncare cât aș mânca eu, își zise Sù-ud-áña. Trebuie să-mi iau singur.

Cele trei femei îl învățară unde să găsească ouăle șopârlelor uriașe, cum să descopere cuiburile zburătoarelor cu aripi de piele și ciocuri cu dinți și unde se ascundeau peștii cei mari din întinderea apelor.

Înainte ca doicile să-i arate un lucru nou, el îl descoperea singur. La doar patru ani și ceva punea întrebări la care doicile nu știau să răspundă.

Într-o zi le întrebă:

— De ce eu mă fac tot mai mare, iar voi nu?

Doicile nu știură ce să-i răspundă.

În dimineața în care plecă pentru prima oară singur la vânătoare, se opri o clipă în fața casei de piatră. Zâmbea fără să-și dea seama. Pentru întâia dată nu mai era copilul pe care îl ocroteau alții. Acum urma ca el să fie cel care avea grijă de cei pe care îi iubea.

Prima fiară care îi ieși în cale a fost un bătrân mascul de mamut lânos, mare cât un munte, cu fildeșii precum copacii.

Se opri. Îl privi îndelung. Pentru întâia oară întâlnea o ființă care nu era mică pe lângă el.

Pentru o clipă își aminti de femela de mamut care îl alăptase. De fiecare dată când plângea, trompa ei îi mângâia ușor spinarea.

Bătrânul mamut trecu încet pe lângă el, iar Sù-ud-áña nu făcu niciun pas.

Abia după ce animalul se pierdu în depărtare, ridică privirea spre cer, gândindu-se la tatăl lui.

Spre seară veni acasă transpirat, cu un dinozaur. Era fericit. Pentru întâia oară putea să poarte și el de grijă celor care îi purtaseră lui.

— Damkina, Eresha, Kishara, haideți să vedeți ce v-am adus!

Femeile se temeau să iasă din casă, pentru că Sù-ud-áña, fără să știe, fusese urmărit pe drumul spre casă, iar în spatele lui se afla primejdia.

(va urma)