5. Potopul
Zilele au trecut una după alta, iar Sù-ud-áña le petrecea singur, întins pe spate, sus, pe platoul munților, înconjurat de gânduri.
— Captiv între cer și pământ. Asta sunt eu! medită cu amar Sù-ud-áña. Un proiect eșuat înainte de a mă naște.
Dar nici măcar un Nefilim adevărat nu sunt. Pentru că nu sunt un prădător…
Cine poate suporta o astfel de viață? În care nu există speranță de mai bine și nici șansa eliberării? Asta este o lume a suferinței fără sfârșit. Să ți se dea o astfel de viață nu este o binecuvântare. Este un blestem. Să oferi o astfel de perspectivă unor ființe neajutorate înseamnă să fii un dumnezeu crud. Tocmai asta au ales tatăl meu și frații lui să devină.
Dacă eu sunt produsul răzvrătirii demonilor, atunci eu voi plăti prețul alături de ei.
Dar dacă este adevărat că Tatăl tatălui meu a vorbit într-adevăr acelui om care a construit o corabie în mijlocul uscatului și i-a spus că va distruge lumea cu apă, atunci știu că lumea aceasta de coșmar și suferință va avea un sfârșit. Și, dacă acesta va fi sfârșitul, sper ca Cel A Toate Făcătorul să nu-i mai lase pe rebeli să batjocorească pământul și viața de pe el, cum au făcut până acum.
Își închise ochii. Pentru întâia oară de când venise pe lume nu-și mai dorea un răspuns. Nu-și mai dorea să afle cine este. Nu-și mai dorea nici măcar dreptate. Își dorea doar ca această lume sfâșiată de mândrie, suferință și sânge să înceteze…
Cerul începea să se întunece treptat, iar briza ușoară să se transforme într-un vânt puternic, cum nu mai văzuse. Copacii se îndoiau ca firele de iarbă. Stropi mari de apă începură să-i cadă pe față.
De sus.
Se ridică din poziția culcat, de pe platoul stâncos, și ținu fața în sus. Se simțea mângâiat de prima ploaie pe care o vedea în viața lui. Ropotul stropilor creștea în intensitate.
Închise ochii și zâmbi pentru o clipă. Fiecare strop îi spăla parcă o rană pe care nu o putea vedea. Cerul plângea pentru prima dată. Iar el avea ciudata senzație că acele lacrimi nu aduceau moarte, ci curățire.
Pământul începu să se clatine, iar stâncile să se sfărâme. Jos, în vale, izvoare mari țâșneau din crăpăturile pământului, care se deschidea. Pe versantul muntelui se vedeau șiruri de oameni și de animale care urcau în fugă, ca să scape de creșterea nivelului apelor.
Le zări în depărtare pe cele trei mătuși ale lui. Coborî în fugă și le luă în brațe înainte ca apele să ajungă la ele. Le puse apoi pe cel mai înalt vârf.
— Vă mulțumesc!
— Pentru ce? îl întrebă Eresha, uimită.
Sù-ud-áña zâmbi pentru prima dată după multe zile.
— Pentru că m-ați învățat ce nici îngerii n-au fost în stare să mă învețe.
Cele trei femei îl priviră nedumerite.
— Cum să iubesc.
Privi apoi cu un fior spre valea care se umplea de apă. Avusese dreptate în ceea ce anticipase.
Îl învăluia un sentiment de tristețe și de bucurie. Pentru că sfârșitul acestei lumi bolnave într-adevăr sosise.
La capătul văii își făcu apariția, purtată de ape, corabia.
Dinspre munții de cealaltă parte a văii veneau înot alți Nefilimi spre versantul unde se afla el.
Înotau cu o forță uriașă, sfărâmând valurile cu brațele lor, agățându-se disperați de stânci și împingându-se unii pe alții spre înălțimi. Luptau cu apa așa cum luptaseră toată viața pentru putere.
Sù-ud-áña nu făcu niciun pas spre ei.
Nu mai cădeau picuri, ci pâraie. Vântul mugea ca un animal rănit. Suprafața apei spumegânde învârtea în cercuri corpuri înecate de animale și de oameni, resturi de colibe și bușteni.
Lumina aproape dispăruse. Doar fulgerele și tunetele brăzdau cerul, iar tânguielile oamenilor și urletele animalelor se combinau cu vuietele forțelor naturii dezlănțuite.
În ochii tuturor se citeau panica și deznădejdea. Nu mai exista, cât vedeai cu ochii, decât un singur vârf stâncos, aglomerat, care încă mai ieșea deasupra apei.
Iar apa continua să urce.
Privi în sus, către cer. Dar de data aceasta fără să se mai gândească la tatăl lui. Ci la Tatăl tatălui său:
— Creatorule, dacă ai putut crea viața de prima dată, cu siguranță poți chema din nou la viață pe cei care au murit. Și poate ți se va face milă chiar și de un suflet damnat ca al meu, care nu a venit pe lume ca lucrarea mâinilor tale!…
Închise ochii.
Pentru o clipă îi trecu prin minte chipul pe care încercase zadarnic să și-l amintească toată viața.
Nu-l văzu.
Dar simți că mama lui îl aștepta dincolo de ape.
Și se lăsă târât de apă în adâncuri, fără să se mai împotrivească.
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
