Nefilimul 3

3. Cearta

În spatele lui se afla un smilodon, un tigru cu colți-sabie, care urmărise mirosul puiului de dinozaur. Sù-ud-áña trânti tiranozaurul la pământ și se întoarse spre felină, privind-o încruntat, direct în ochi. Preț de o clipă, fiara îi înfruntă privirea, dar, când el porni spre ea, o rupse la fugă. Sù-ud-áña zâmbi. Era unul dintre momentele acelea rare în care era mândru de dimensiunea lui.

Anii au trecut fâlfâind din aripi, ca marile zburătoare pe întinsul luminat al cerului. Iar lumea se micșora în jurul lui tot mai mult.

Pădurile deveniseră tufe, dealurile începeau să semene cu mușuroaiele, iar lacurile deveniseră bălți. Animalele erau tot mai mici și tot mai neîndestulătoare. Marile zburătoare ajunseseră cât niște muște.

Nu doar natura se micșora. Sù-ud-áña observa, pe zi ce trecea, că se găsea tot mai puțin vânat. Lumea în care se născuse începea să dispară. Dacă nu mai găsea vânat, oare avea să pască și el ca ierbivorele?

Într-o zi, tot avântându-se după un vânat care nu mai apărea, ajunse pe partea cealaltă a munților. Acolo văzu că nu era singurul de mărimea aceea. Întâlni alți trei uriași ca el.

Inima începu să-i bată mai repede. Pentru întâia oară nu se mai simțea singur pe lume.

Tresări bucuros și se îndreptă emoționat spre ei ca să-i cunoască. Dar ei îl tratară cu suspiciune și priviri încruntate. Nu era din clanul lor. Îl considerau un pericol și un intrus.

— Pe mine mă strigă Sù-ud-áña, zise el în timp ce se apropia. Pe voi cum vă strigă?

— Ketan, Mesoh, Zeleh, se prezentară ei. De unde vii? întrebă Ketan.

— De cealaltă parte a munților.

— Acolo mai găsești vânat? Că aici a dispărut, se băgă și Zeleh în discuție.

— Și în curând se vor termina și proviziile pe care le-am luat cu forța de la oameni, sublinie cu agresivitate Mesoh.

Sù-ud-áña îl privi uimit.

— Ați luat mâncarea oamenilor?

— Ce vei face când nu vei mai avea carne de vânat sau animale și produse de la oameni? îl întrebă cu subînțeles Mesoh.

Sù-ud-áña nu răspunse.

— Știi ce vom face noi? Vom începe să mâncăm oameni. Dacă vrei, poți să ni te alături…

— Cum?! tresări Sù-ud-áña. Și după ce nu vor mai fi nici oameni, ce o să facem? O să ne mâncăm între noi? întrebă el retoric.

— Dacă se va ajunge până acolo, da! confirmă cu seninătate Ketan. De aceea sunt importante alianțele. Iar invitația noastră e valabilă doar acum.

— Pe urmă, dacă ne vei ieși în cale… nu te vom mai cunoaște, îl amenință și Zeleh.

— Nu am crezut vreodată că o să aud astfel de nebunii, afirmă dezgustat Sù-ud-áña.

— Înseamnă că nu știi pe ce lume trăiești, răspunse batjocoritor Zeleh.

— Și așa oamenii ne numesc „Nefilimi”. Adică „Doborâtori de oameni”…, continuă el.

Sù-ud-áña încremeni. Pentru prima dată auzea numele pe care oamenii îl dăduseră neamului său.

— Nu este de mirare, după ce le-ați luat cu forța mâncarea de la gura lor și a copiilor lor!

Le întoarse spatele dezaprobator și se îndepărtă fără să mai privească înapoi.

În acea zi Sù-ud-áña nu se întoarse acasă. Era prea tulburat ca să dea ochi cu doicile.

Dar un gând, pe care îl respinsese de atâtea ori, începea să prindă un contur tot mai puternic și să-i lase un gust tot mai amar: cei de felul lui erau o plagă și un blestem pentru pământ și pentru oameni.

Ridică privirea spre cer, gândindu-se la tatăl lui.

(va urma)