Cenotele din Yucatán 5

Mara Voss

5. Apa aceea nu duce în jos

Pentru o vreme, nimeni nu se îndepărtă de ceilalți. Așteptară o reacție a sistemului.

Nu se întâmplă nimic.

Holograma reveni la succesiunea ei de imagini, ca și cum cei patru încetaseră să mai prezinte interes.

Abia atunci începură să exploreze domul.

— Veniți puțin, cu toții! strigă Mara dintr-un punct mai îndepărtat al domului. Uitați-vă la proiecția asta holografică. Recunoașteți forma?

— Da! răspunse Ixchua. Este vederea din satelit a Golfului Mexic și a curentului oceanic numit Gulf Stream.

Pe hologramă, zonele în care temperatura și salinitatea apei se modificau treceau treptat din albastru în roșu. Apoi imaginea coborî spre coasta de nord a Peninsulei Yucatán. De acolo porneau pulsații care ajungeau direct în sistemul curenților din Golful Mexic. La fiecare pulsație, reprezentarea curentului se modifica.

Mara urmări de câteva ori secvența.

— Nu cred că sistemul creează curentul. Explicația actuală a oceanografilor este corectă, dar incompletă.

Holograma se modifică din nou. Sub Peninsula Yucatán se aprinseră, pe rând, zeci de puncte albastre. Pulsația unuia era preluată de următorul, apoi de altul, până când întreaga rețea începu să pulseze ca un singur organism. Deasupra ei, reprezentarea curenților oceanici se modifica în același ritm.

Mara privi fascinată succesiunea.

— Funcționează împreună…

— Vin și eu cu o altă constatare, zise Daniel, în timp ce se îndrepta din partea opusă a domului către ceilalți trei.

Proiecțiile holografice prezentau întregul subteran al Yucatánului. Imaginea se schimbă singură. Peninsula deveni transparentă, dezvăluind o rețea uriașă de cavități și tuneluri inundate, mult mai vastă decât tot ceea ce cartografiaseră oamenii până atunci.

Daniel o privi câteva clipe.

— Asta nu e posibil…

— Ce anume? întrebă Adrián.

— Spațiul gol existent în subteran nu ar permite rămânerea la suprafață a peninsulei.

Holograma trecu la o secțiune transversală.

— Dacă nu ar fi umplut cu apă.

— Apă dulce, spuse Mara.

— Exact. Și aici apare a doua problemă. Cantitatea necesară pentru umplerea unui asemenea volum nu poate proveni doar din apele freatice.

Pe hologramă apărură legături între ocean și rețeaua subterană. Fluxuri albastre pătrundeau dinspre mare în adâncul peninsulei. Pe măsură ce traversau structura, culoarea lor se modifica. La contactul dintre cele două mase de apă, o succesiune de pulsații luminoase se răspândi prin rețea.

Daniel le urmări cu privirea.

— Desalinizează apa…

Pulsațiile se multiplicară și se propagau dintr-un nod în altul.

Daniel rămase câteva clipe tăcut.

— Și folosesc diferența de salinitate pentru a produce energie. Noi știm să facem asta, dar nu la o asemenea scară.

— Ce am descoperit noi aici? se întrebă retoric Adrián.

— O civilizație creatoare? propuse Ixchua.

— Sau poate perturbatoare! gândi cu voce tare Mara.

Holograma pâlpâi.

Imaginea Peninsulei Yucatán dispăru pentru o clipă, apoi reapăru. În centrul rețelei se aprinseră patru puncte albastre, foarte apropiate unul de altul.

Adrián le numără.

— Patru…

Punctele începură să pulseze simultan.

Daniel privi harta, apoi îi privi pe ceilalți.

— Suntem noi.

Cele patru puncte porniră brusc prin unul dintre canalele rețelei și se opriră într-un alt nod, mult spre nord.

Pentru o fracțiune de secundă, nimeni nu spuse nimic.

Apoi holograma se stinse.

Se auzi un scrâșnet de pistoane hidraulice și apa începu să inunde domul.

— Rapid, toată lumea în costume! strigă arheologul.

În câteva minute, apa deja le trecea de genunchi. Se prinseră unul de altul. Curentul îi ridică spre cupola centrală. Un iris metalic se deschise ca petalele unei flori și un vortex de o forță nenaturală îi sorbi ca pe niște frunze.

Se simțeau târâți printr-un vast labirint de tuneluri care comunicau între ele. Viteza era imposibil de apreciat. Nu vedeau nimic în bezna aceea eternă, doar simțeau presiunea uriașă și vuietul sinistru al apelor. Se țineau cu putere unul de altul și strângeau din ochi, rugându-se să rămână în viață.

După mai bine de o oră, care le păruse o eternitate, fuseseră scuipați într-o cavitate inundată. La suprafață găsiră aer. Mai sus, o fisură îngustă lăsa să pătrundă lumina zilei.

Se cățărară printre stâncile ude până când, unul câte unul, ieșiră afară.

Daniel privi terminalul de pe antebraț. GPS-ul revenise la viață.

Rămase nemișcat.

— Nu se poate…

— Unde suntem? întrebă Adrián.

Daniel mări harta.

— Lângă Bolonchén de Rejón. La peste două sute de kilometri nord de Rezervația Calakmul.

— Mai exact unde?

Daniel ridică ochii spre deschiderea din stâncă prin care tocmai ieșiseră, apoi din nou spre ecran.

— Xtacumbilxunaán.

Mara se lăsă pe o piatră.

— Nu o să ne creadă nimeni!

— Cel puțin știm de unde și cum să reîncepem, încercă Adrián să o consoleze.

Apoi tăcu.

Își aminti de bătrânul maya rămas în tabără și de cuvintele pe care le rostise înainte ca ei să coboare:

„Apa aceea nu duce în jos!”

Daniel Kaufmann