FRUSTRAREA LA ROMÂNI

Ați încercat vreodată să abordați domeniul? Să vă documentați pe subiect? Nu? Păcat. Pentru că material de studiu există din abundență, iar înțelegerea fenomenului v-ar putea ajuta să luați decizii importante în viață. Sau nu?

Dacă vă doare-n pișcot de toți și de toate, cel puțin puteți afla răspunsul la arzătoarea întrebare: de ce pe străzile orașelor din Vest vezi mai mulți oameni zâmbind pe stradă și relații mai amabile între cetățeni (atmosferă definită ades ca „normalitate”) decât în România, care are un popor ce reacționează în mod constant ca o populație dintr-o cetate aflată sub asediu?

„Peste 66% dintre români resimt stări de furie, frustrare și teamă, nivelul general de optimism fiind extrem de scăzut conform datelor sociologice recente”, aflăm de la o primă aruncare de geană pe internet.

Se zice că românul s-a născut poet. De aceea, la el una dintre cauzele frustrării apare din diferența foarte mare între ceea ce se visează când se îmbată și realitatea imediată.

Frustrarea mai este generată și de o gândire rigidă, inflexibilă la scurgerea timpului și a schimbării societății. Iar tocmai de această bogată sursă de frustrare se ocupă tradiția. Care se află în antiteză cu progresul.

Se zice că o atitudine radicală de genul „totul sau nimic” este, de asemenea, responsabilă de crearea de frustrări. Adică, faptul că te consideri urmaș al dacilor, pe care tu îi consideri superoameni, nu înseamnă astăzi totul. Dar nici nimic. Haideți să fim puțin mai optimiști, înseamnă ceva mai mult decât nimic.

Expunerea constantă la consumul de știri negative produce, de asemenea, frustrare. Dar de unde altele, dacă asta este realitatea românului? Pe de altă parte, este știut și faptul că, dacă românul nu aude de o catastrofă de proporții apocaliptice, nu-i este captată atenția. Astfel, orice știre banală trebuie îmbrăcată mai întâi în senzațional bombastic. Gen „urmează informații cu un puternic impact emoțional” și ți se prezintă apoi starea vremii…

Ar fi trebuit să încep cu începutul. Dar nu am avut loc de prezent.

„Frustrarea colectivă în societatea românească nu este doar un fenomen modern, ci are rădăcini istorice profunde, formate de-a lungul secolelor prin traume colective, instabilitate și promisiuni neonorate”, zice la documentație.

No man’s land-ul dintre marile imperii (Otoman, Austro-Ungar, Rus) a fost, de fapt, tărâmul valahului. Care s-a ascuns vreo câteva sute de ani prin codri, de unde privea pe gaura cheii la străinii puternici. Generații întregi au dezvoltat o strategie de simplă supraviețuire, nu de construcție pe termen lung. Jucând table sau lapte gros la umbra stejarului bătrân și acumulând frustrare că nu pot ieși și ei în concediu la mare, cu familia.

Schimbările frecvente de regimuri, granițe și legi, bucuria prostului, dar au cultivat sentimentul că „nimic nu durează” și că efortul pe termen lung este o degeaba pură, generând o frustrare legată de lipsa de predictibilitate prin penuria de vrăjitoare clarvăzătoare care ar fi trebuit să le ghicească-n palmă fără scuipat. Gen „Vin ai noștri, pleacă ai noștri. Noi rămânem tot ca proștii”.

Unde mai punem că relația dintre stăpânire și stăpâniți a fost, istoric vorbind, una vitregă. Stăpânii nu se scărpinau la noadă de grija amărășteanului, iar instituțiile administrau legal abuzurile, după ce colectau mai întâi taxele, impozitele și accizele din carburanții vegetali de vacă.

Românul a mai dezvoltat un complex. Nu de vitamine și minerale, ci de neputință. Deciziile majore se luau adesea la „Porțile” marilor imperii (Stambul, Viena, Moscova), nu în codrii de aramă ce de departe-i vezi albind. Iarna. Fără căldură și apă caldă.

Versul dulce:

„Noi nu contăm pe aici,

Suntem mult prea boi,

Suntem mult prea mici,

Alții decid pentru noi.”

a devenit imn haiducesc și mantră boierească.

Apoi au venit comuniștii, care, peste toate tarele istorice, i-au ales pe cei mai proști dintre cei proști și i-au fidelizat dându-le țara pe mână. Românul a ajuns să experimenteze o dublă realitate cum nici poeții romantici nu îndrăzniseră să anticipeze în picturile lor. Cea oficială versus cea reală. O pierdere totală de încredere în autorități și instituții. Frustrarea în stadiul ei cel mai avansat.

Poliția secretă a Securității a accentuat individualismul mioritic. Fiindcă nu știai cine din familie te poate turna ca pe zaibăr. „Fiecare cu aia a mă-sii” și „Descurcă-te singur cum poți” au devenit axiome existențiale, demolatoare de fraternități.

Ca să finalizăm caruselul istoriei frustrării la români, de la valahi până în prezent, nu putem să nu analizăm „decepția libertății” care a urmat prăbușirii dictaturii. Românii au avut cele mai nerealiste așteptări din istoria lor greu încercănată: o aliniere rapidă la nivelul de trai din Vest. Dar îmbogățirea s-a produs doar pentru aceleași vechi elite, devenite peste noapte și peste spinarea poporului noii capitaliști.

Ca urmare, a urmat cel mai mare exod pe timp de pace din Europa. Cei rămași resimt zilnic frustrarea unui decalaj greu de recuperat față de Occident.

Ca să înțelegem mai în profunzime cauzele pentru care românul este un hater înnăscut pe rețelele sociale, de ce își devorează excepționalii și de ce forța lui motrice dominantă pare să fie invidia, trebuie să sondăm individualismul românesc, ajutați și de cartea psihologului Daniel David: Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală.

Conform cercetărilor sale, frustrarea românilor provine direct dintr-un decalaj major între potențialul nostru psihologic ridicat și realitatea instituțională/socială pe care o găsim în țară.

Cel mai mare inamic, în ordinea mărimii (deci mărimea contează totuși), ar fi:

1. Deficitul istoric de încredere.

Citez:

a) „Neîncrederea generalizată: Românii au un nivel extrem de scăzut de încredere interpersonală (în afara familiei strânse sau a cercului de prieteni direcți).”

b) „Blocarea cooperării: Din cauză că nu avem încredere unii în alții, nu putem coopera eficient pentru a construi instituții puternice sau proiecte comunitare solide. Acest lucru generează frustrare: vrem o țară «ca afară», dar suspiciunea ne împiedică să ne unim forțele pentru a o obține.”

2. Colectivismul defensiv („Bisericuțele”) vs. autonomia individuală.

a) „Grupul mic contra societății: Contrar mitului că suntem extrem de ospitalieri la nivel macro, Daniel David arată că funcționăm pe bază de colectivism defensiv. Apărăm cu înverșunare grupul nostru restrâns («clanul», familia, rețeaua) și tindem să vedem exteriorul sau statul ca pe un potențial agresor.”

b) „Ascunderea ambiției: În cultura noastră, a vrea putere sau succes personal este adesea privit cu suspiciune de către grup. Mulți români caută puterea, dar o fac în mod ipocrit, mascând-o sub forma modestiei sau a «sacrificiului pentru ceilalți» (ex.: «Eu nu aș vrea funcția asta, dar oamenii mi-au cerut-o»).”

3. Orientarea spre trecut și căutarea recompenselor rapide.

a) „Trecutul ca refugiu: În ultimii ani, tendința culturală s-a mutat de la o orientare pe termen lung (investiția în educație pentru un viitor mai bun) spre o cultură orientată pe trecut și pe conservatorism.”

b) „Soluții imediate: Favorizăm beneficiile care vin rapid și ușor, minimizând adesea importanța meritocrației de lungă durată. Când provocările pe termen lung sunt privite ca pericole, nu ca oportunități, eforturile se risipesc repede, lăsând în urmă un sentiment profund de nemulțumire.”

4. Paradoxul inteligenței: Potențial mare, performanță mică.

a) „Inteligență și creativitate la fel ca în Vest: Din punct de vedere al potențialului cognitiv, al inteligenței și creativității, datele arată că românii nu sunt cu nimic mai prejos decât cetățenii din țările vestice dezvoltate.”

b) „Eșecul valorificării: Frustrarea supremă a românului apare exact aici: deși la nivel individual este inteligent, adaptabil și descurcăreț, cadrul social defectuos și lipsa de organizare blochează transformarea acestui potențial individual în performanță colectivă civilizată.”

Din concluziile psihologului reiese și că frustrarea apare pentru că individul se simte o victimă perpetuă a unui sistem pe care refuză să creadă că îl poate schimba.

Dar frustrarea singură nu poate explica pe deplin negativismul care caracterizează mentalitatea românească contemporană. Și iată cum ajungem să ne întoarcem cu analiza noastră deșirată la celebrul „blestem mioritic”. Care este, în fond, o strategie istorică de apărare psihologică în fața neputinței (ciobanul nu se apără, își pregătește înmormântarea).

Neputința moștenită de secole în mentalul colectiv, dublată de neîncrederea în ceilalți și triplată de frustrări istorice, mai lasă puțin loc de altceva decât invidie și resentimente pentru orice realizare a altuia.

Așadar, să nu vă așteptați ca societatea românească să se destindă în ansamblul ei spre o normalitate culturală prea curând. Să nu vă așteptați ca haterul român să fie animat de o critică constructivă și apreciere sinceră vizavi de succesul unui conațional.

Pentru că sloganul:

„Ca românul nu-i niciunu,

Unde-s doi, te sapă unu!”

încă funcționează.