2. Cenote Ch’óoh
În acea seară, nimeni nu plecase la culcare devreme. Toți ardeau de nerăbdare în jurul focului, încercând să-l descoasă pe bătrânul lor ghid și să afle cât mai multe informații. Ixchua îi ațâțase pe drumul până acolo, spunându-le cât de bogate sunt tradițiile mayașe și că fiecare bătrân care încă trăiește este un tezaur de informații nescrise, care riscă să se piardă.
— Don Jacinto, cu toții știm că strămoșii dumneavoastră considerau cenotele niște porți către Xibalba, lumea subterană a apei, un loc al fricii, deschise discuția dr. Salgado.
— Pentru că acolo sălășluiesc zeii morții și ai bolilor, răspunse scurt Jacinto. Dar nu e numai asta. Orășenii școliți cred că sacrificații aruncați în cenote erau ofrande pentru zei. Eu vă spun că erau mâncarea care hrănea „ceva”. Sau îl ținea adormit, ca să nu iasă afară, zise bătrânul, privind pierdut în foc. Nu este o lume închipuită. Este o lume reală…
Echipa de vis se retrase să se odihnească, ca să fie în formă a doua zi. Erau 27 °C și 85% umiditate. Dar insistară ca focul să nu fie lăsat să se stingă pe parcursul nopții.
Dimineața găsi pe toată lumea nerăbdătoare să înceapă aventura. Mai puțin pe Don Jacinto.
Jeepul nu mai putea continua să înainteze în junglă. Angajară hamali locali să le care echipamentul pe cărările pierdute, dar știute numai de bătrânul care, tăind cu maceta vegetația, părea mai mult un spirit al pădurii decât o ființă aievea.
Desișul junglei devenea tot mai compact, iar umiditatea de 90% din aerul de 34 de grade te moleșea și te transforma într-un melc lipicios, în timp ce solul mocirlos îți dubla volumul bocancilor. Ajunseră în vârful unei pante bolovănoase, destul de abrupte. Și înghețară. Și la propriu, și la figurat. Sub ei se căsca hăul „Gurii Diavolului”. Putea la fel de bine să i se spună și „Ochiul Diavolului”. Pentru că nu privea spre tine, ci prin tine. În plus, curentul ce exploda de jos în sus și care era cu cel puțin 20 de grade mai rece decât aerul junglei îi înfiora. Întregul șoc fu mai puternic decât anticipaseră.
Mara își verifică hamul, apoi îl mai verifică o dată, deși știa foarte bine că era în regulă. Adrián observă gestul, dar nu spuse nimic.
— Verificăm ancorajele înainte să coborâm. Nimeni nu improvizează nimic, zise el.
Daniel se uită la hău și fluieră scurt.
— Acum înțeleg de ce agenția de turism nu-l are în ofertă.
Ixchua nu zâmbi. Își făcu semnul crucii, apoi, parcă nemulțumită de propriul gest, își lăsă repede mâna în jos.
— Deci asta e? îl întrebă Mara pe Don Jacinto.
Bătrânul dădu din cap aprobator.
— Adrián, imaginea asta are o gaură, zise sarcastic Daniel.
— Nu-i gaură. E o anomalie, insistă doctorul.
— E o gaură în toată regula, întări și Ixchua.
— Bine. O reparăm cu un Pech, încheie Daniel.
Ixchua îl privi două secunde:
— Mai faci o dată gluma asta și o să ajungi înaintea noastră jos.
Începură să pregătească echipamentul de coborâre. Sătenii începură să instaleze tabăra.
— Don Jacinto! strigă Adrián. Ai onoarea să ne deschizi calea, să cobori primul.
Don Jacinto refuză categoric să coboare. Și, în timp ce se îndepărta de buza hăului cenotei, zise:
— Apa aceea nu duce în jos!
(va urma)
Dr. Adrián Salgado
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
