Nu acum! Nu aici! Nu așa! 3

Damien Devaux – Clown

3. Claustro

Cred că am fost o perioadă leșinat. Am pierdut noțiunea timpului. Dar nu și starea de rău și durerea de cap.

Nici cea mai mică crăpătură sau spațiu prin care să răzbată o geană de lumină. Parcă eram închis într-o cutie ermetică.

Din partea opusă celei inițiale am auzit un alt telefon sunând. Un altul, fiindcă suna diferit. Mi-am încetinit respirația un moment ca să ascult. Nimic. Am început să bat cu pumnii și picioarele.

— Aaajuuutooor! Aaajuuutooor!

Mi-am pierdut suflul. Încercam disperat să respir, ca peștele pe uscat. Și, culmea absurdului, tocmai acum simțeam o nevoie nebună să fumez o țigară. După atâția ani de fumat, plămânii mei păreau să protesteze că nu le mai dau fum. De parcă lipsa aerului nu era deja o problemă destul de mare.

Îmi era frică să nu leșin din nou. Ar fi fost ultima oară…

La un moment dat, am început să văd cum se luminează, ca prin ceață. Și deasupra mea a apărut… Oh, Doamne! Nu pot să cred. Nu, nu el, te rog!

Toată viața m-am temut de întuneric, de spațiile strâmte și de clovni.

Deasupra mea stătea un clovn malefic ce mă privea zeflemitor.

— Ia te uită pe cine avem noi aici. În mod cu totul neașteptat! zise cu o voce pițigăiată clovnul, după care râse isteric.

— Dar unde îmi sunt manierele? Permiteți-mi, stimate domn, să mă prezint: sunt clovnul Claustro. După cum sunt sigur că deja v-ați dat seama, nu am lucrat niciodată la circ. Deci, sunt un clovn atipic. Care se amuză doar pe el.

Scoase un cuțit masiv și începu să-i admire lama.

— Iar cu acest cuțit tai spațiile mici în spații și mai mici.

Se opri. Își plimbă încet privirea de-a lungul pereților, apoi își apropie lama de obrazul meu. Nu mă atinse. Rămase nemișcat, cu un zâmbet larg, așteptând parcă să vadă ce voi face.

Am închis ochii, strângându-i cu putere. Degeaba. Clovnul era tot acolo.

— Pentru că îmi place la nebunie să văd cum panica și groaza victimelor scot claustrofobia prin pori. Da, știu! Nimeni nu e perfect. Ăsta e un hobby de-al meu.

Își aranjă tacticos papionul.

— Dar destul despre mine. Acum ceva despre domnia voastră, nu?

Am încremenit. Criminalul ăsta în serie să mă fi răpit?

— Sunt convins că muriți de… curiozitate, ca să zicem așa. Sau o fi de la lipsa oxigenului? Dar să privim partea luminoasă a lucrurilor. Faptul că lipsa oxigenului din creier vă produce halucinații ne dă practic posibilitatea să avem această minunată și total neașteptată conversație!

— Unde mă aflu? am cutezat să-l întreb.

— Să o luăm ușurel, cu începutul. Sper că nu deranjez și că nu vă grăbiți undeva… Aveți destul timp, da?

Clovnul râse isteric.

— Un atac cerebral. Două zile de comă. Un medic grăbit și un certificat de deces. Ce putea merge prost?

Pentru o clipă, am avut impresia că aud din nou un glas îndepărtat. Un medic? Cineva spunea ceva despre leziuni cerebrale. Apoi vocea mamei, plângând. Nu reușeam să disting cuvintele. Era o amintire a ceva auzit în starea de comă sau era încă o halucinație?

Am început să tușesc violent. O durere ascuțită mi-a străbătut pieptul. Tâmplele îmi zvâcneau pe ritmul pulsului. Încercam să trag aer în plămâni, dar fiecare inspirație devenea mai scurtă și mai chinuitoare. În gură am simțit un gust metalic, de sânge.

Claustro se aplecă spre mine, urmărindu-mi fascinat spasmele.

— Clipele de agonie le prețuiesc cel mai mult, zise clovnul malefic în timp ce mă privea cu o satisfacție bolnăvicioasă.

Apoi tăcu.

Își lăsă cuțitul în jos și mă privi îndelung. Zâmbetul nu îi dispăruse. Nu făcea nimic. Doar mă urmărea cum mă chinuiam să respir.

În cele din urmă, își îndreptă spatele, își netezi costumul vintage și continuă, cu aceeași politețe grotescă:

— Dar să nu mai pierdem timpul, căci suntem contra cronometru, nu-i așa? Bătrânii dumneavoastră părinți s-au opus autopsiei și ați fost înmormântat mai repede decât de obicei. Deci, vă aflați într-un sicriu elegant, capitonat cu mătase, din lemn de nuc, o adevărată operă de artă!

Claustro oftă cu prețiozitate.

— Pe fundul gropii, bineînțeles.

Am încercat să ridic din nou mâinile. Nu mai aveam putere. Am întors capul cât am putut spre peretele căptușit cu mătase. Abia atunci am înțeles de ce nu auzisem niciun pas, nicio voce de afară.

Deasupra mea nu era doar un capac.

Era pământul.

Pereții păreau să se apropie. Mătasea îmi atingea obrajii. Sau mi se părea? Am încercat să țip, dar din gât nu-mi ieși decât un horcăit.

— Telefoanele? am reușit să întreb cu ultima sforțare.

— Ah, da! Vecinii dumneavoastră. Unii au fost îngropați cu telefoanele. Familii prevăzătoare, ce să spun!

— Și cine îi sună?

Își duse mâna pâlnie la ureche, prefăcându-se că ascultă.

— Agenții de vânzări, firește! Ăștia nu te lasă în pace nici mort!

Râse din nou.

Apoi se opri brusc.

În liniștea care urmă, mi se păru că aud încă un telefon sunând undeva, foarte departe. Claustro întoarse încet capul în direcția sunetului și zâmbi.

Vedeam tot mai încețoșat. Nu-mi mai simțeam degetele. Clovnul își admira cuțitul, rotindu-l încet între degete, în timp ce eu mă chinuiam să mai trag o gură de aer.

— Curată fatalitate. Bătrânii dumneavoastră au avut ei așa o premoniție și s-au opus autopsiei. Dar nu s-au gândit să vă vâre și un telefon în buzunar.

Chipul i se deforma prin ceața care îmi acoperea privirea. Nu mai puteam distinge decât rânjetul lui și dinții care străluceau în lumina aceea ireală.

M-am zbătut pentru ultima oară. O tuse violentă mi-a umplut gura cu sânge. N-am mai avut aer să țip.

Doar un gând:

— Nu acum! Nu aici! Nu așa!