Sin City 2

Thunderstruck · Echoes Of Asgard

2. Tunete și berserkeri

Inițiasem evadarea exact în sezonul fulgerelor și al tunetelor. Asta se întâmpla cu regularitate, la fiecare două săptămâni. La fiecare două săptămâni, cerul artificial al nucleului se dezlănțuia timp de alte două săptămâni. Știam că atunci senzorii de tot felul erau bruiați și nu funcționau la parametri. În plus, sarcina cinetică pe care o produceau în interiorul nucleului putea arde circuitele roboților. Deci era cel mai bun moment. Distragerea sistemului era maximă: aparatura de supraveghere și control era afectată, atenția deviată, iar motivația gărzilor robotronice se fragmenta…

Era singura fereastră reală de scăpare.

M-am oprit o clipă după o cotitură, ascuns între containerele masive de metan celular autoclavizat. Respirația îmi ardea plămânii. Mi-am sprijinit o secundă spatele de metalul rece și am tras aer. Am smuls din buzunarul salopetei seringa improvizată și mi-am injectat direct în venă doza de acid lactic combinat cu opiu sintetic.

Durerea a explodat și apoi s-a stins.

Efectul a venit aproape instantaneu: viermii-glonț s-au contractat violent, ca și cum corpul meu îi respingea din interior. Am simțit cum își pierd priza în carne și se desprind, unul câte unul, din țesuturi. Apoi s-au scuipat singuri afară din carne, trei mici orori însângerate care s-au zbătut scurt pe podeaua metalică înainte de a muri.

Pentru prima dată după mult timp, spatele meu a devenit doar… al meu.

Am reluat fuga, sărind pe țevile magistrale de nitroplasmă care străbăteau orașul ca niște artere incandescente. Lunetiștii nu îndrăzneau să tragă aici – o singură lovitură greșită și jumătate din SIN CITY s-ar fi transformat într-un infern nuclear.

Asta era ironia locului: chiar și moartea trebuia calibrată.

M-am întors o clipă privind peste umăr.

Am simțit furnicături în tot corpul, iar transpirația îmi devenise rece. Nu mai cunoscusem niciodată un astfel de sentiment. Pentru că mă apropiasem de linia roșie ce demarca zona de accesibilitate a coloniei, au dezlănțuit pe urmele mele teroarea Închisorii Îngerilor:

Berserkerii! Cei mai sângeroși cyborgi.

În SIN CITY existau povești despre berserkeri.

Nimeni nu vorbea despre lupte cu ei.

Poveștile începeau întotdeauna cu întâlnirea.

Și se terminau acolo.

Din tunelul din spate se apropiau siluete masive, cyborgi uriași cu față umană și trupuri de mașinărie neagră. Nu-i văzusem niciodată, doar auzisem legendele. Mașini-bestie cu vedere multispectrală și sonar. Urlau din infrasunete până la ultrasunete, un vuiet grav care-ți pătrundea direct în oase, paralizându-ți voința și ucigându-ți orice urmă de curaj.

Deviza lor sclipea pe plăcile toracice: BACK IN BLACK. Înseamna că te capturau cu orice preț și te livrau înapoi întunericului – viu sau mort.

Am alergat mai tare.

Dar în față nu mai era doar fugă.

Era alegere.

Două morți.

Una rapidă — în hăul de dedesubt.

Una lentă — înapoi în SIN CITY.

Două căi: Abis sau Berserkeri.

Am ales-o pe prima.

Am privit în sus, spre cupola transparentă a nucleului. Poate avea să fie pentru ultima dată. Preț de o clipă, de câteva secunde, am uitat de tot. Am uitat că sunt vânat. Oceanul de „apă neagră” de deasupra, pulsând ca un cer lichid, era brăzdat de fulgerele interioare din nucleu, asemenea norilor de pe planeta mea natală, iar vortexul central scuipa dejecțiile orașului în spațiu precum un gheizer infect și puturos. În biomasa curentului, algele abisale emanau o lumină blândă, hipnotică, splendidă în contrast cu iadul de dedesubt.

Am ajuns la fosa tehnică de întreținere. Am smuls de pe suport costumul de scafandru, l-am tras peste salopetă cu mișcări febrile și am sigilat casca.

„Demiurgule, dacă existi… dă-mi o a doua șansă!” am șoptit, repetând rugăciunea furată de la un deținut bătrân care murise cu un an în urmă.

Berserkerii erau aproape. Urletul lor infrasonic îmi vibra deja în smalțul dinților.

Fulgerul următor lumină întregul abis într-un alb orbitor.

Am sărit în puțul adânc fără să mai privesc înapoi.

Întunericul m-a înghițit imediat.

În cădere, singurul gând era simplu:

să nu mă sfârtece turbinele.

Palele uriașe ale turbinelor gigantice huruiau sub mine, rotindu-se ca niște zeități mecanice indiferente. Apa neagră mă aștepta jos, densă, rece.

Dacă reușeam să trec prin turbine înainte ca berserkerii să mă ajungă, poate, doar poate, eram scăpat.

Dacă nu… SIN CITY mă va digera, așa cum digera pe toți.

Continuam să cad…

(va urma)

Back In Black · Echoes Of Asgard