Albatroșii nu mint niciodată 5

5. Semnul putreziciunii

La ora 4 dimineața, telefonul îi semnaliză primirea unui mesaj anonim:
„Dana portului, zona 17. Discreție maximă. Fii acolo sau nu vei mai fi!„

Se strecură pe lângă containere ca o felină. De după colțul unui container se auzea cineva vorbind la telefon, în surdină:

— Ascultă! Am să ți-o spun o singură dată: „Moartea nu intră niciodată pe ușa din față!”…

Wim se repezi ca un animal rănit. Pumnul său îl lovi pe suspect direct în figură cu un sunet surd de os spart. Omul se clătină, scăpă telefonul care se făcu bucăți pe beton, și căzu în genunchi.

Abia atunci, sub lumina rece a proiectorului, Wim îl recunoscu.

Gert.

Pentru o secundă lungă, lumea se opri. Ploaia cădea mărunt, rece, peste ei doi. Respirația lui Wim era grea, sacadată. Umărul stâng îi ardea ca și cum ar fi fost băgat în ulei încins.

Omul pentru care ar fi murit. Omul care îl numise „eroul nostru”. Omul care îi salvase viața de două ori.

Acum stătea în fața lui, cu buza spartă și privirea rece.

Amândoi ridicară armele în același timp. Două țevi negre, la mai puțin de patru metri distanță.

— De ce? șuieră Wim. Vocea îi era frântă. De ce, Gert?

— De ce ai vândut tot ceea ce am luptat să păstrăm?

Căpitanul zâmbi trist, aproape cu regret.

— Pentru că cineva trebuie să câștige, Wim. Statul e mort. Noi doar întârziem inevitabilul… Avem o viață de trăit. Asta înseamnă responsabilități…

Un albatros imens coborî greoi de pe un container și ateriză, fluturând din aripi, la doar un metru de Gert. Pasărea rămase nemișcată, cu ochii fixați asupra lui Gert, ca și cum ar fi așteptat un verdict. Ochii ei negri, lucioși, îl fixau pe căpitan cu o intensitate supranaturală. Ploaia aluneca pe penele albe ca pe un giulgiu.

Gert întoarse capul spre pasăre. Pentru prima oară, Wim văzu o umbră de teamă adevărată în ochii mentorului său.

— Albatroșii nu mint niciodată, șopti Wim. Albatroșii simt putreziciunea.

Gert trase primul. Glonțul îl lovi pe Wim exact lângă rana veche. Durerea explodă ca un trăsnet. Sângele țâșni fierbinte pe braț. Genunchii i se înmuiară, dar rămase în picioare.

Cu mâna dreaptă tremurândă, Wim ridică Glock-ul.

Trase o singură dată.

Glonțul îl lovi pe Gert în piept. Căpitanul se împletici în spate, se sprijini de container, apoi alunecă încet pe beton. Ploaia îi spăla fața, amestecându-se cu sângele.

Wim se apropie clătinându-se. Se lăsă într-un genunchi lângă el. Albatrosul nu se mișcase. Îl privea în continuare pe Gert, ca și cum ar fi așteptat ceva.

— Toți vindem ceva… murmură Gert cu ultimul suflu, privind pasărea. Tu… încă nu ai priceput?

Wim nu răspunse. Scoase cu degete însângerate pachetul de tutun, își luă un joint și îl aprinse. Trase adânc. Fumul i se amestecă cu ploaia pe față, iar Wim nu încercă să distingă ce era apă și ce nu.

Albatrosul își desfăcu aripile larg, făcu doi pași și se ridică greoi în aer, dispărând.

Wim rămase singur, cu trupul lui Gert la picioare și cu gustul amar al victoriei în gură.

Apoi, pentru prima oară după mulți ani, lăsă jointul să cadă în baltă și se ridică încet, ca un om care tocmai înțelesese că războiul pe care-l dusese nu avea sfârșit.

— Albatroșii nu mint niciodată! — afirmă cu o convingere aproape religioasă.