Agatârșii 4

4. Sciții

Alaiul se pierdu în praful stârnit de galopul cailor. O oaste mică și bizară, colorată și strălucitoare, dar cu fețe dârze de războinici căliți.

Ariapeithes, regele scit, îl aștepta în fața rândurilor cavaleriei sale, în armura lui din solzi de bronz. Era și cazul ca agatârșii, neam scitic, să răspundă prompt chemării lui, gândi scitul.

Spargapeithes își opri convoiul la o oarecare distanță. Descălecară și parcurseră distanța pe jos. Se opri și ridică cu amândouă mâinile toiagul regal din aur în poziție orizontală, deasupra capului. Își puse bărbia în piept printr-un gest scurt de salut.

— Ce te aduce prin părțile noastre, mărite rege Ariapeithes? întrebă agatârsul cu amabilitate diplomatică.

— Câinele persan, Darius, a pornit o campanie militară împotriva noastră cu 700.000 de oameni, fără a socoti cele 600 de corăbii. De aceea le cerem tuturor vecinilor noștri să ni se alăture pentru a-i ține piept.

— Le cereți? Nu poți cere așa ceva decât vasalilor și aliaților. Agatârșii și tracii aliați cu noi nu sunt nici vasali, nici aliați ai sciților în acest război. Nu este războiul nostru.

Cu zeci de ani în urmă, când triburile sălbatice ale sciților au atacat teritoriul persan, trebuia să vă gândiți dacă, după ce treziți monstrul imperiului, veți putea să-i țineți piept. De ce să plătească alții prețul nesăbuinței și îngâmfării voastre?

— Nu dintre acele triburi „sălbatice” de sciți ați plecat și voi?

— Asta a fost acum mai bine de o sută de ani. Tocmai pentru că voiam ceva mai bun.

— Ați ieșit dintre sciți ca să vă înghită tracii. Ce e mai bun în asta?

— Deocamdată, ei ne urmează pe noi, nu invers. Ne-am distanțat de spiritul de gloată pusă tot timpul pe jaf și război. Avem propriile noastre legi, cântece și propriile noastre obiceiuri. Nu trăim cu ură continuă. Căutăm armonia și frumusețea vieții. Nu ucidem decât când suntem obligați, nu din plăcere. Se pare că tracii care au ales de bunăvoie să se alieze cu noi, nu cu voi, au văzut și ei diferența, încheie cu sarcasm Spargapeithes.

— Într-o lume a prădătorilor, voi ați ajuns din lupi de stepă mierle ciripitoare! hohoti batjocoritor scitul. Asta da alegere…

Scitul nu putea accepta un refuz din partea agatârsului.

Ariapeithes era mai bătrân decât Spargapeithes, dar aproape dublu ca mărime.

Sări din șa cu un gest nervos și se apropie de regele agatârs.

— Uite cum facem: tu și cu mine o să luptăm azi până la moarte, zise Ariapeithes, proptindu-și degetul arătător în pieptul lui Spargapeithes și apoi în al său.

— Nu aș vrea să-ți refuz ultima dorință, dar nu ar fi mai înțelept să te păstrezi pentru lupta cu Darius? Spargapeithes ridică o sprânceană și zâmbi ironic. Știu cum luptă sciții, Ariapeithes!

Scitul își scoase akinakes-ul, sabia cu două tăișuri, de la brâu și întinse mâna înapoi să i se înmâneze scutul.

Spargapeithes își mută toiagul de aur din mâna dreaptă în mâna stângă și întinse mâna dreaptă în spate să i se înmâneze sabia tracică, cu vârful curbat în jos, în timp ce nu-l pierdea din ochi pe scit.

Trupele ambelor părți făcură pași înapoi.

Scitul tăie aerul orizontal cu muchia scutului, urmată de o lovitură năprasnică a sabiei. Agatârsul fandă în spate și pară scutul cu toiagul. Apoi lovi la rândul său cu sabia. Scitul era incomodat de faptul că adversarul se lupta cu un toiag. Agatârsul para mereu cu toiagul și lovea cu sabia.

Enervat de mișcările de tatonare ale lui Spargapeithes și de faptul că nu ataca, ci doar se ferea de loviturile sale, scitul urlă și se aruncă cu toată puterea în sus, prăbușindu-se devastator cu sabia asupra agatârsului. Acesta se roti fulgerător pe călcâie, întorcându-se cu spatele la scit și aruncându-se în genunchi. Propti capul toiagului în pământ și ținu capătul opus, ascuțit ca o țepușă metalică, în poziție diagonală. Scitul se înfipse cu pieptul în el. Se auzi trosnetul coastelor, iar țepușa de la capătul sceptrului îi ieși prin spate.

Sângele îi năvăli scitului șuvoaie pe gură, în timp ce ochii săi, cu ultima licărire, încă îl priveau cu dispreț pe agatârs.

Spargapeithes sări în picioare, întorcându-se. Scitul horcăia în genunchi, înfipt în toiagul din mâna lui. Agatârsul îi puse talpa piciorului drept în piept și-l împinse afară din toiag. Apoi, cu toiagul mânjit până la jumătate de sângele regelui scit, arătă către generalii sciți.

— Luați-vă regele și cărați-vă de pe pământurile noastre. Agatârșii nu se tem nici de sciți, nici de perși. Dar nu ne sacrificăm în războaiele altora. Dacă îmi nesocotiți porunca, o să ridic alături de noi pe toți tracii dintre munți! încheie Spargapeithes, în timp ce sângele i se scurgea din umărul drept pe mânecă.

Generalii sciți nu scoaseră un cuvânt. Își ridicară regele mort și îl legară de șaua calului său. Făcură cale întoarsă, iar armata scită se pierdu în zare sub privirile atente ale agatârșilor și tracilor.

(va urma)