Yamnay, lupul de bronz 1

Breath of the Plain | Progressive Trance | Mongolian Shamanic Ambient Trance

1. Sângele primului jurământ

Era miezul nopții. Focul din mijlocul taberei arunca umbre lungi pe fețele celor nouă tineri îngenuncheați. Yamnay stătea cu fruntea aproape de pământ, simțind mirosul de iarbă călcată și fum. În spatele lor, cercul tăcut al bătrânilor și al războinicilor aștepta.

Șamanul trecu printre ei fără un cuvânt. În mâna fiecăruia lăsă un pumnal de bronz, rece și greu. Lamele sclipeau roșiatic în lumină.

Yamnay strânse mânerul. Alături de el, Yaz – câinele cu care împărțise douăzeci de veri – tremura ușor, legat. Privirile li se întâlniră. Pentru o clipă, Yamnay văzu în ochii lui Yaz același lucru pe care-l văzuse în fiecare dimineață a vieții lor: încredere oarbă.

Lama de bronz, rece ca promoroaca zorilor, pătrunse adânc în inima lui Yaz. Sângele țâșni fierbinte, stropind pieptul gol al lui Yamnay ca o binecuvântare roșie. Zeul Nuncar însăși bea acum din primul jurământ.

Schelălăitul scurt, înecat, se pierdu în vântul stepei. Niciunul dintre cei nouă nu vărsă o lacrimă. Copiii plâng. Lupii nu. Lacrimile sunt pentru cei ce rămân la focul mamelor. Aici, sub cerul fără milă, doar sângele face bărbați.

Își numise câinele Yaz. Acum Yaz zăcea sângerând lângă genunchii lui.

În acea dimineață, mama lui îi atinsese obrazul cu degetele ei aspre și-i spusese:
„Yamna, zeița fertilității, ți-a dat viață. Te-am numit după ea ca să te apere. Acum trebuie să devii vrednic de numele ei, ca fiu al Clanului Lupului de Stepă.”

Șamanul, cu mâinile mânjite până la coate, le unse frunțile cu sângele propriilor câini, trăgând pe frunte semnul lupului, cu sângele încă cald al prietenilor lor cu patru labe. Sângele curse pe sprâncene, pe gene, pe buze – gust de bronz și de jurământ.

După ce carnea fusese tăiată și mâncată după vechea lege, bătrânii le dădură fiecăruia o piele de lup încă mirosind a fiară și o cingătoare lată de piele. Yamnay își trecu pielea peste umeri. Părul aspru îi zgâria pielea goală.

În fața stelelor și a zeului Nuncar, Stăpânul Tinereții și al Colților, rostiră jurământul.

Nouă glasuri tinere, dar deja aspre ca piatra, se ridicară spre stele:

— Slobozim lupul din noi.
Nu ne întoarcem bărbați până când Luna nu-și va schimba chipul de douăsprezece ori, până când Soarele nu va bea din nou din același râu, iar vântul nu va purta din nou urletul lupilor peste cele patru fețe ale stepei.
Sau nu ne mai întoarcem deloc.
Numai cel întors viu va sta la focul bărbaților!

— Nuncar, Stăpânul Tinereții și al Colților, auziți-ne! Yamna, Mamă a Stepei, bea-ne jurământul!

Abia atunci șamanul deschise gura și grăi:

– Omul fără clan este mai singur decât calul fără herghelie! Focul nu încălzește copiii. Focul îi așteaptă pe bărbați!

Au părăsit tabăra în tăcere și au intrat în pântecele nopții. Au mers până când din focul taberei n-a mai rămas decât o stea.

Stelele ardeau. Zeii primiseră jurământul.

Acum începea adevărata vânătoare. Nu mai aveau nimic: nici cal, nici arc, nici suliță. Doar cuțitul de bronz – osul zeilor – și pielea de lup udă de sânge pe umeri. Era pentru prima oară când trebuiau să rămână în viață doar cu un cuțit de bronz. Tot ce voiau să aibă trebuiau să fure, să jefuiască, să cucerească, să învețe să omoare până când mâna nu mai știa să tremure.

Până când Soarele nu făcea un drum întreg, nu erau oameni. Erau fiare. Nu se supuneau niciunei legi omenești. Numai stepei.

Stepa nu cunoștea mila. Stepa avea o singură lege, veche de când bronzul era încă piatră:
Omoară primul sau vei fi omorât.
Nu cruța. Nu șovăi.
Lupul nu ucide din ură – lupul se hrănește.
Dacă nu ai puterea să devii lup, stepa-ți va roade oasele încă vii.

Numai cel întors viu va ședea la focul bărbaților.

Ziua se făceau iarbă. Se târau pe burtă prin iarbă să nu fie zăriți de clanurile vecine. Noaptea vânau cu dinții și cu lama.

A treia noapte găsiră un ochi de apă. Urme de gazelă, încă vii în mâlul ud. Yamnay rupse o trestie și le făcu semn celorlalți să calce iarba cât mai departe. Se băgă sub luciului apei, cu trestia în gură și cu mâna strânsă pe cuțitul de bronz. Respira atât de încet încât apa nu-l simțea. Și aștepta. Apa rece îi mușca oasele, dar el rămase nemișcat, ca o rădăcină.

Simți apa vibrând ușor. Deschise ochii. Deasupra lui se pogora umbra grea a unui animal. Simți cum lupul din el se arcuiește ușor. Simțurile i se ascuțiră, iar sângele îi năvăli în gât. Auzea pulsul animalului ce se adăpa.

Țâșni din apă ca un șarpe, ca însuși spiritul stepei. Pumnaul intră orb în ochiul gazelei. O secundă mai târziu, mâna lui îi frânse grumazul cu un trosnet uscat. Sângele cald i se scurse pe brațe, amestecându-se cu apa rece – foc și gheață în același trup.

Pieptul i se ridica greu ca al unui lup după goană. Îi trebuiră câteva respirări ale focului, să-și revină din beția de prădător. Câteva răsuflări până când sângele i se liniști.

Își aruncă privirea după frații lui. Se lipi de pământ.

Un grup de războinici din Clanul Zdrobitorilor de Țeste îi legaseră cu mâinile și picioarele de prăjini și îi duceau către tabăra lor, atârnați cu capul în jos, ca pe vânat.

Yamnay târî în grabă gazela și o ascunse mai departe de ochiul de apă.

Apoi porni în patru labe, ca un lup de stepă, pe urmele atacatorilor, pielea de lup udă lipindu-i-se de spinare. Urma mirosea a sânge, a frică și a metalul sacru, bronz. Dar bronz străin.

Yamnay simți cum febra lupului se reaprinde din nou. Lupul îi băuse frica.

(va urma)

oOo

We Become the Storm | Tribal War Chant & Shamanic Power