NOGAI – Secerătorii stepei 3

3. Marșul spre iad

După ce o scoase din sat, nogaiul opri calul, descălecă și o ridică în picioare. Îi scoase lațul de la gât și îi legă funia de mâini, în față. Ia îi era zdrențuită, iar ea abia se mai ținea pe picioare. Îi zise într-o ruteană stricată:

— Tu frumos. Nu voie stricat frumusețea. Acum merge picioarele.

Îi trecu cu lăcomie mâna peste țâțe, încercând parcă să le cântărească, și rânji satisfăcut. Erau pline cu lapte.

Ilinca nu reacționă în niciun fel. Nu mai avea putere și oricum nu o mai interesa viața.

După altă bucată de drum, care Ilincăi i se păru că este o eternitate, călărețul se opri la o tabără de centralizare. Acolo, prizonierii erau legați unii de alții în jurul unui stâlp de lemn. Bărbații, separat de femei. Ilinca încercă cu disperare să vadă dacă îl zărește pe Vasea. Nu putea vedea prea bine din cauza lacrimilor care curgeau fără să le mai poată controla. Fețele captivilor pe care îi vedea erau toate cufundate într-o disperare soră cu moartea, lipsite parcă de dorința de a mai trăi. Mai târziu, observă că existau și grupuri de copii prizonieri. Unii mai mici, alții mai mari. Câtă vreme se puteau ține pe picioare, erau luați.

După două zile în care au fost ținuți sub cerul liber, doar cu lapte acru înmulțit cu apă, i-au ordonat în coloane: bărbați, femei și copii. Începea lungul drum al lacrimilor prin stepa pontică.

Stepa pontică era o vastă regiune unde puteai traversa râuri ce ciopârțeau o mare de iarbă, întinsă până la cerul cu care se unea la orizont. Din loc în loc, întinderile verzi lăsau locul unor zone nisipoase sau semideșertice. Toate în bătaia soarelui și sub biciuirea constantă a prafului pe care vântul îl ridica neobosit în aer.

Copiii cei mai mici fuseseră strânși în căruțe, iar ceilalți erau mânați ca vitele, pe picioarele lor, sub lovituri de bici aplicate celor care încetineau. Nu li se oferea încălțăminte sau îmbrăcăminte de schimb. Trebuia să te târăști cu ce ai fost capturat pe tine. Cei care se prăbușeau de epuizare erau fie omorâți, fie lăsați să moară în pustiu.

La un moment dat, coloanele lor se întâlniră cu altele care soseau din direcții diferite. Atunci șirurile de bărbați, femei și copii sau de căruțe cu copii mici se lungeau, dublându-se, triplându-se.

După trei săptămâni de mânat sclavii, ajunși doar la jumătatea distanței, deja pierduseră o treime din „recoltă”. Nu-i nimic, o să recupereze data viitoare. Regula stepei era necruțătoare: recoltezi mai mult decât poți gestiona, tocmai ca să îți rămână suficienți la final.

Până și celor mai zdraveni dintre captivi li se puteau număra coastele. Iar fețele frumoase odinioară ajungeau să arate a morți rătăcitori prin stepă.

Ilinca nu mai știa de câte ori căzuse și fusese ridicată cu biciul. Uneori, când auzea plânsul vreunui copil, își ducea instinctiv mâinile spre piept, înainte să-și amintească de funia care i le ținea legate.

După șase săptămâni de marș de exterminare, Ilinca supraviețuise. Dar nu recunoscuse pe nimeni din satul ei. Nogaii îi amestecaseră intenționat pe captivi, despărțindu-i de cei cunoscuți, pentru a împiedica formarea unor grupuri care s-ar fi putut răscula.

Un tătar călare se deplasa de-a lungul șirului și făcea inventarul celor care supraviețuiseră. Efectivele erau la jumătate. Ceea ce nu era rău, după socoteala tătarilor.

La orizont se conturau ca niște năluci amenințătoare zidul și turnurile cetății portului crimeean Caffa (actualmente Feodosia, din sud-estul Crimeii).

(va urma)

The Hu – Bosoo Huh Mongol (Official Music Video)


Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Lasă un răspuns