SAYONARA

Sayonara era din Copșa Mică, dar aspira în secret la o viață mai bună și un trai fericit.

Pentru ea, superlativul existențial era reprezentat de Japonia, țara perfecțiunii. De ce Japonia? Pentru că, în Japonia, nivelul de sofisticare era mai mare decât la ea în bătătură. Acolo ningea cu flori de cireș, nu cu funingine.

Dar, la Copșa Mică, „Bushido”(Calea Războinicului) se rezumă la a merge de-a bușilea printre rânduri. Sau printre straturi, dacă vreți.

Se știe că, la Copșa Mică, istoric și cultural vorbind, s-a creat un decalaj de înapoiere față de cultura asiatică. De exemplu, din Calea Războinicului – (codul moral și etic al samurailor din Japonia feudală, bazat pe principii precum onoare, loialitate, curaj și dreptate), nu a mai ajuns la Copșa Mică decât suveica. De la războiul de țesut al bunicii.

Revenind strict la cultura japoneză, ceea ce admira ea era faptul că niponii nu au fost niciodată ciobani prin tradiție. Ei nu au cunoscut-o pe Mioara, cea rumenă în obraji, făcătoarea de brânză și de minuni. Doar pe Gheișa, care se farda cu alb, mergea pe tocuri (nu pe opinci) și recita haiku-uri.

Viața Sayonarei avusese suișurile și coborâșurile ei. Pentru că locuia la etajul zece și liftul era defect. Astfel se explică obsesia ei pentru zicala: „Cine se scoală de dimineață, departe ajunge. Și are timp și să vină înapoi.”

Sigur, avea și ea, ca toate mioriticele, o feblețe locală: Bebe Vidanjoru. Arăta ca un culturist alergic la polen. Îi erau mușchii umezi de la cât îi curgea nasul și îi lăcrimau ochii. Dar cel puțin umbla cu sinceritatea afișată pe moacă.

Bebe avea o dexteritate de nici nu-i trebuiau toate degetele. Era neprețuit, din punctul ei de vedere. Adică nu avea prețul afișat.

Interacțiunile lor erau foarte electrizante. Rămânea după ei un aer ionizat și un miros de păr pârlit.

El era înnebunit după ea . Fiindcă ea gătea cu ulei de japiță și îi plăcea să stoarcă momâia. Umbla dezbrăcată bine și era dusă la coafor. Ea era atât de „hot”, încât el dădea drumul la hotă. Se mai ținea și de picanterii. Doar că el nu mânca iute, că nu avea dinți și molfăia încet.

Lui toată viața i-a plăcut să facă plinul din jumătăți goale. Așa că și-a găsit jumătatea.

Bebe se tundea cu ascuțitoarea de creioane ca să-i iasă moțul ascuțit. Era un bădăran carismatic, ce mai… Și era în cădere liberă și asumată după ea.

Oportunistă de felul ei, Sayonara se specializase în a executa cafea din boabele altora. Într-o bună dimineață (ce urmă după o noapte proastă), în timp ce se îndeletnicea cu o cafea, Sayonara se întrebă:

– Oare în Japonia mi-aș mai putea găsi un Bebe de Copșa Mică ca al meu? Probabil că… cine știe?