„Când toți ceilalți se vor fi sinucis din disperare, va mai rămâne doar birocrația.”
La țigănci – Mircea Eliade
„Altu moare ș-așa n-are: adeverința, ștampila, semnătura.”
Țiganiada – Ion Budai-Deleanu
Birocrația românească nu este o instituție, ci o stare de agregare a materiei, un fel de plasmă administrativă care ocupă tot spațiul lăsat liber de bunul-simț. Dacă universul s-a născut dintr-un Big Bang, statul român s-a născut dintr-un „Big Dosar cu Șină”, legat strâns cu un elastic de borcan, să nu care cumva să scape vreo fărâmă pe afară.
Se zice că fiecare pasăre pe limba ei piere. Numai că românii au crescut birocrația cu lapte de pasăre și au imunizat-o pentru eternitate. O mai numesc și „Pasărea Phoenix”, fiindcă degeaba dai foc regimului, ea tot reușește să renască din cenușă.
Este demonstrat istoric că orice structură sau instituție creată să promoveze o idee sau să faciliteze funcționarea unui sistem sfârșește prin a sufoca tocmai subiectul pentru care a fost creată și ajunge să aibă ca scop suprem propria-i supraviețuire.
OK, orice structură sau mecanism instituțional are niște reguli interne. Birocrația, se zice, este cea care permite controlul și aplicarea acestor reguli.
Dacă analizezi sistemele și regulile birocrației, reiese că fiecare regulă avea inițial un scop. Doar că acesta nu a fost atins după cum fusese preconizat, pentru că a fost o idee idioată generată de un funcționar pus în funcție cu pile. Știți proverbul acela: «Prostul rămâne gregar dacă n-ajunge funcționar»? Nu? Nici nu aveați cum. Tocmai l-am debitat.
Ca o constatare (nu certificat constatator), birocrația pretinde o dăsagă de acte care au toate același rol: să demonstreze că nu minți în declarații și pretenții.
Oare cantitatea de acte doveditoare cerute este egală cu cantitatea de declarații false, cu numărul de cazuri de uz de fals și de falsificare a semnăturii? Căci, dacă da, atunci birocrația românească nu este abuzivă, ci doar se adaptează unei realități istorice obiective…
Doar că, așa cum au observat diverși băgători de seamă, birocrația tinde să crească constant, precum un avorton care a supraviețuit unei evacuări forțate prin metoda executării silite pe motiv de neplată a chiriei.
Creșterea va include (aparent) noi probleme de rezolvat. Se vor tot produce noi regulamente și noi proceduri…
O semnătură, o ștampilă, o adeverință. De fiecare dată se descoperă că mai este nevoie de ceva ce nu ai adus. Iar fiecare hârtie depinde de un lanț de birouri și de funcționari fără număr, fără număr.
Profilul psihologic tipic al birocraților este descărcarea responsabilității. De la orice nivel, un funcționar va aplica cu rigurozitate un regulament, chiar dacă este complet împotriva logicii. Pentru că oricât de mare ar fi catastrofa pe care o va produce, el se poate justifica perfect susținând că n-a făcut altceva decât să aplice legea.
Se spune că, la Judecata de Apoi, românul nu se va teme de focul iadului, ci de faptul că nu are adeverința constatatoare de haiduc spiritual, vizată la parohia de sector și depusă în dublu exemplar la poarta raiului, marțea, între orele 09:00 și 09:15. Țîncul Petru, transformat într-un fel de șef de serviciu cu mânecuțe negre, îi va indica cu degetul spre un afiș îngălbenit: „Nu se primește sufletul fără copie legalizată după certificatul de botez și chitanța de la lumânări, achitată la casieria de la parterul purgatoriului.”
E fascinant cum am reușit să transformăm hârtia – acest cadavru de copac – într-o divinitate omnipotentă. Funcționarul public este marele preot al acestui cult, un șaman înarmat cu o ștampilă care tună și fulgeră peste destinele muritorilor. Pentru el, tu nu ești om; ești un CNP rătăcit, o eroare de sistem care îndrăznește să respire fără autorizație de la Mediu.
Absurdul atinge cote de alertă abstractă când ți se cere, cu un calm olimpian, „copie după original”. E ca și cum realitatea palpabilă nu are valoare dacă nu trece prin purgatoriul xeroxului de la colțul străzii, care scuipă pagini gri, simbolizând cenușa speranțelor tale.
Suntem singurul popor care a reușit performanța de a clona infinitul: cerem un act pentru a dovedi existența altui act, care la rândul lui confirmă că persoana din buletin e aceeași cu cea care stă transpirată la coadă. Este o perpetuă onanie administrativă, cu stânga, un mecanism de autoreglare a sictirului național, unde singura certitudine e că, indiferent ce faci, îți mai lipsește un/o CEVA.
Iar la final, când ultimul român va stinge lumina, va trebui să lase pe masă o declarație pe proprie răspundere că întunericul este conform cu normele în vigoare. Desigur, în dosar cu șină.
Structura birocratică este formată fie din „roboți fără inteligență artificială (doar cu prostie Bio) care se vor limita să aplice un regulament depășit de realitate, fie din funcționari incompetenți (nedepășiți de nimic), fie din ‘sfinți’ care te vor mânca înainte să ajungi la Dumnezeu (ca cei de la CCR).”
Deci, are birocrația leac?
Veac!
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin 