REFLECȚII DAMBLARIENE

Ar fi atât de multe de spus, încât prefer să tac.
Singurătatea este atunci când nu observă nimeni că nu exiști.
Nu toți cei care pleacă sunt lași. Dacă îi lași tu primul.
Dumnezeu este un matematician al numerelor mari.
Dacă taci, poți auzi materia plângând.
Viața ar rebui să însemne mult mai mult decât opusul morții.
Dragostea autentică nu exclude suferința, dar te motivează să o înduri.
Cei care au trecut prin foc nu devin neapărat mai buni, poate doar mai copți.
Drumul nu este distanța dintre două puncte, ci pașii dintre ele.
Dacă vrei să fii tu însuți, mai întâi întreabă-te cine ești cu adevărat.
Moartea nu mă sperie. Viața mă sperie, căci mă conștientizează de existența morții.
Ce este curajul? Un capital de risc.
Cu cât ajungi mai sus, cu atât aerul se rarefiază.
Timpul nu vindecă, doar cicatrizează.
Când vrei, în sfârșit, să o îmbraci, constați că viața e prea scurtă.
Nu căuta fericirea. Dacă nu dă ea peste tine, nu o vei găsi.
Mai greu decât să ierți este să uiți.
Libertatea înseamnă să nu faci tot ce vrei.
Haosul nu creează niciodată. Dragostea întotdeauna.
Pacea interioară vine de-abia atunci când nu mai ai nimic de pierdut.
Critica este sănătoasă, doar subiectul ei nu se simte prea bine.
Frica de singurătate este cea care te ține într-o relație toxică. Curajul de a fi singur te eliberează de ea.
Este o iluzie să crezi că vei fi pregătit vreodată, când, de fapt, ești un proiect în continuă schimbare.
Infinitul nu este prea mare. Noi suntem prea mici.
Unii sunt un continent, alții o peninsulă, iar alții și-au pierdut „penin-ul”.
Dacă zgâlțâi patul toată noaptea, nu înseamnă că mă iubești. Înseamnă că sforăi.