Într-o zi, cumva

Singur și pierdut în răcoarea nopții, îți ascult pașii urcând
Spre un nicăieri, sau poate spre stelele grele, palide și reci,
Și nu cred că în viață am fost mai devastat de atât, nicicând,
Ca atunci când mi-ai șoptit îndurerată că va trebui să pleci.

Am căzut secerat, sperând că-ntr-o zi, cumva, te voi revedea,
Și ne vom îmbrățișa cu patos, cum am făcut o viață întreagă,
Ne vom povesti unul altuia clipele pierdute după moartea ta,
Vom lăsa în urma noastră durerea ca o amintire seacă, vagă.

Dintre toți trubadurii pelerini și nostalgici, ai vrut ca să fiu eu;
De-ar fi să aștept o mie de ani să-ți spun că ești din nou a mea,
Nu-mi va părea rău, nu-mi va părea mult, nu-mi va părea greu,
Îți promit solemn că vom învia acele amintiri, într-o zi, cumva…