Blestemul Anei lui Manole

Meștere Manole, nu ți-a fost milă să ucizi,
Ca într-un joc malefic, macabru și bolnav,
Un suflet tânăr, strivit în trup de cărămizi,
Pentru visul măreției, acela firav și mârșav?

M-am îndrăgostit de monstrul ce nu plânge
La țipetele sfâșietoare ale miezului de noapte,
Sau când mortarul jilav se colorează-n sânge;
M-ai sacrificat în zidul cel blestemat de șoapte.

Continuă să visezi bântuit de gloria ta deșartă,
Crezând că oi fi antidotul propriilor neputințe,
Că într-un final vei avea și tu tot aceeași soartă;
Ca a criminalilor cu ambiții și faraonice dorințe.

Voi rămâne pe veci în zidul prăbușirii, înghețată,
Relicvă inocentă jertfită abuziv pe altarul vanității;
La finalul călătoriei veți fi striviți cu toții, deodată,
În măreața zidărie spulberată și uitată a umanității.