Creștinarea vikingului

Născut solitar, dintr-o lume de gheață și de foc, dură,
Cu barda într-o mână și paloșul cel lung legat la brâu,
Cu barba-mpletită, cu sufletul răvășit încătușat în ură,
Cu scutul tatuat pe piept și pletele-i curgând ca un râu.

Vikingul nu a cunoscut altceva decât moartea, mândria,
Și doar promisiunea că la moarte, va ajunge în Valhalla,
Răzbunarea și jafurile, iar izbăvirea lui avea să fie vitejia,
Într-o lume populată de monștri, ce râuri de sânge inhala.

În urma unui raid în țara britonilor a măcelărit pe fermieri;
Când credea că a exterminat toți locuitorii, a apărut o rochiță,
Cu o floare în mâna tremurândă, i-a întins-o plină de temeri:
‘Isus te iubește, da tu încă n-ai aflat; chiar de-o omori pe fetiță !’

Vikingul s-a întors ca trăznit, scăpându-și securea însângerată;
Să fie posibil ce a auzit azi ? Iubire ? Asta n-a întâlnit niciodată !
Să fi vrut oare Zeul cel Nou să-i vorbească prin acea orfană fată ?
Să fie iubirea superioară gloriei, iar lumea lui să fie cea eronată ?

Oare cum ar arăta o lume condusă de iubire, fără să fie războaie ?
Cât de tare s-ar mânia Odin pe el dacă ar înlocui Gloria cu Iubire ?
Valhalla nu îți oferă decât mândrie, onoare, camaraderie și beție;
Pe când această religie nouă pare că ar fi mai aproape de fericire !