Memoria apei 5

5. Singularitatea

Au mărit din nou capacitatea aquaspectrometrului.

Și din nou.

Cu fiecare salt de rezoluție, aparatul pătrundea mai adânc în straturile informaționale ale apei.

Epocile geologice dispărură primele. Apoi formarea Pământului. Nașterea Sistemului Solar deveni doar o perturbație într-un spectru mult mai vechi. Urmele stelelor care precedaseră Soarele apărură și ele, suprapuse unele peste altele.

Dincolo de ele, semnăturile materiei deveneau tot mai greu de separat.

Până când ajunseră la Big Bang.

Beni opri derularea.

— Aici ar trebui să se termine.

Dora nu răspunse.

Pe monitor, spectrul continua.

— Dora…

— Văd.

Dincolo de limita care ar fi trebuit să reprezinte începutul timpului, aquaspectrometrul continua să înregistreze informație.

Beni verifică aparatul. Recalibră laserul. Schimbă mostra de apă.

Repetă experimentul.

Același rezultat.

— Nu are sens. Dacă timpul începe aici, nu putem avea informație anterioară.

— Și totuși o avem.

În zilele următoare au repetat testele până la epuizare. Au chemat fizicieni, matematicieni, cosmologi și specialiști în teoria informației. MountainVein deveni locul unei dispute pe care nimeni nu știa încă dacă să o numească descoperire sau eroare.

Dar eroarea se repeta.

Au schimbat probele.

Apă oceanică.

Gheață arctică.

Apă termală.

Apă meteorică.

Toate conduceau spre același punct.

Cu cât aquaspectrometrul se apropia de el, cu atât diferențele dintre semnăturile informaționale dispăreau. Materia, energia, timpul și spațiul încetau să mai poată fi diferențiate în datele aparatului.

Apoi toate valorile deveniră zero.

Beni privi monitorul minute în șir.

— Am ajuns la limita aparatului.

— Nu, răspunse Dora.

— Atunci la limita informației.

— Nici asta.

Dora mări reprezentarea ultimului strat.

Linia era perfect dreaptă.

ZERO.

— Uită-te la straturile precedente.

Beni derulă datele înapoi.

— Ce să caut?

— Direcția.

Suprapuse spectrele.

Liniile coborau unele spre altele. Informații provenite din epoci diferite, din materie diferită, din probe care nu avuseseră nicio legătură între ele.

Toate convergeau spre zero.

Beni își apropie fața de monitor.

— Stai…

Mai schimbă câțiva parametri.

Convergența rămase.

Pentru prima dată, nu mai părea uimit.

Părea speriat.

— Nu este lipsă de informație, spuse Dora încet. Este originea ei.

— Originea informației?

— Așa pare.

Dora deschise pe monitor reprezentarea completă. Miliarde de ani de transformări se strângeau acum într-o singură imagine, ca ramurile unui arbore întors cu coroana spre prezent și rădăcina pierdută dincolo de începutul Universului.

Acolo, toate deveneau una.

— Am numit-o „momentum zero absolut”, spuse Dora. Nu pentru că știm ce este. Ci pentru că avem nevoie de un nume pentru punctul în care tot ce putem măsura converge spre aceeași stare.

Beni se lăsă pe spătarul scaunului.

— Vrei să spui că înaintea Universului exista… informație?

— Nu știu dacă „înainte” mai înseamnă ceva acolo.

Dora rămase cu privirea asupra liniei perfecte.

Apa nu le arătase ce existase înainte de Big Bang.

Le arătase ceva mai straniu.

Întregul trecut al apei, întreaga istorie a materiei pe care o purtase și toate transformările prin care trecuse convergeau spre aceeași singularitate informațională.

Un punct fără timp.

Fără spațiu.

Fără materie.

Dar nu fără informație.

Beni se ridică și se apropie din nou de monitor.

— Dora… dacă materia nu exista încă, ce anume păstra informația?

Dora nu răspunse imediat.

Privea acel zero perfect, încercând să găsească în el ceva ce niciun instrument nu putea măsura.

— Poate că întrebarea este greșită, Beni.

— Atunci care este întrebarea?

Dora tăcu câteva clipe.

Apoi ridică privirea.

— Dacă informația nu era păstrată… cine a pus-o acolo?