Iazul

Îți privesc adâncurile și îmi par atât de gri,
Deși e soare afară, nu și la mine în suflet,
Stau pe malul tău, cu un șevalet din altă zi;
Mă înneacă, cumva, gama culorii desuet?

Pădurea îmi pare azi că e mult mai departe,
Prezentul e atât de greu, rece și indiferent,
Trecutul estompat nu mai e de găsit în carte,
Iar eu am uitat cum este să fii omniprezent.

E depresia o formă antică de înțelepciune?
O filosofie ascunsă celor prea superficiali?
Astăzi nu știu dacă eu aș mai putea spune
Care-i diferența dintre emotivi și cerebrali.

Tu, iazule, de ce nu vrei să-mi oglindești fața?
Am ajuns chiar așa de îmbătrânit, de inestetic?
Nu mai prezint credibilitate în lupta cu viața,
Încât chiar și tu ai ajuns să mă consideri eretic?