4. Anomalia
Cu 100 de metri mai jos, sistemul arăta o structură cu forme geometrice perfecte, plină de semne și simboluri, ca și cum puțul se încheia cu imensa fațadă a unei cetăți antice.
Bogăția simbolurilor și specificul arhitectural erau greu de clasificat chiar și pentru un expert ca doctorul în arheologie Adrián Salgado. Dar nu părea să fie poarta unei cetăți. Mai degrabă…?
O structură circulară, aflată în mijlocul suprafeței plane, cu raza de aproximativ doi metri, se deschise brusc în fața lor.
Curentul îi absorbi prin deschizătură precum un pește uriaș care își înghite prada. Daniel încercă instinctiv să se agațe de margine, dar nu apucă decât să lovească suprafața netedă cu palma. În clipa următoare, deschiderea se închise în urma lor.
Pentru câteva secunde nu se întâmplă nimic.
Apoi se aprinseră luminile.
Se aflau într-un fel de anticameră. Apa începu să se scurgă cu repeziciune prin fante apărute la baza pereților. Nivelul coborî până la genunchi, apoi la glezne, iar în mai puțin de un minut podeaua rămase aproape uscată.
Mara privi indicatorul de pe costumul de scafandru.
— Avem oxigen. Atmosfera este respirabilă.
Daniel își ridică viziera căștii doar după ce verifică și el valorile.
— Și presiunea e aproape normală.
În partea opusă intrării se deschise o altă trapă.
Dincolo de ea se întindea un dom uriaș, asemenea unei catedrale de dimensiunile unui stadion olimpic acoperit. Lumina venea de pretutindeni și de nicăieri, răspândită uniform de suprafețele construcției. Din pereții laterali porneau tuneluri enorme, dispuse aproape radial.
Daniel privi terminalul de pe antebraț. Revenit automat la LiDAR după drenarea apei, sistemul începu să cartografieze domul. Micuța dronă se ridică deasupra lor și porni înainte.
Pe ecran apăreau noi coridoare. Apoi alte spații circulare. Alte domuri.
Daniel mări imaginea.
— Ce vedem noi aici este doar o parte.
De data aceasta se putea observa că suprafețele expuneau mai mult decât texte și simboluri. Era tehnologie avansată.
— Asta nu e o cetate! exclamă Mara. Este o instalație tehnologică. Și pare că este încă activă.
Când se apropiară de zona centrală, unde tronau trei cercuri concentrice, o uriașă proiecție holografică apăru fără niciun sunet.
Toți patru se opriră.
Imaginile se succedau într-un fel de buclă și prezentau structuri ciudate, cartografieri ale Peninsulei Yucatán, ale continentelor, ale unor curenți oceanici, formațiuni noroase și vaste structuri de informații meteorologice. Unele reprezentări arătau Pământul întreg, altele coborau până la detalii regionale.
Totul era copleșitor. Mai mult decât puteau procesa pe moment.
— Nu cred că sunt simple hărți, spuse Daniel. Sunt observații. Cineva a urmărit planeta asta.
— De când? întrebă Ixchua.
Daniel nu răspunse.
Nu părea să-i întâmpine nimeni.
— Cred că nava se autoîntreține, zise Mara. Este un fel de sistem autonom care reacționează automat la prezența noastră.
Ixchua se apropie de unul dintre pereți și întinse instinctiv mâna spre un simbol care îi părea familiar, asemănător sculpturilor olmece.
— Nu atingeți nimic! strigă Adrián. Să nu declanșăm din greșeală ceva ce o să regretăm ulterior. Deocamdată ne limităm la a privi, nu și la a atinge.
Arheologul se apropie de perete și examină îndelung simbolurile.
— Unele dintre ele se regăsesc în cultura olmecă, aproximativ 1500/1200–400 î.Hr. Altele par să semene cu cele ale unei culturi mai vechi, Mokaya, apărută aproximativ în 1900 î.Hr. Iar altele…
Se opri.
— Ce-i cu ele? întrebă Mara.
— Nu ar trebui să existe.
Adrián își trecu fasciculul lanternei peste șirurile de semne.
— Preced perioada mezoamericană. Dacă ceea ce vedem aici este mai vechi decât culturile care au folosit ulterior aceste simboluri, atunci raportul poate fi exact invers față de ceea ce am presupus până acum.
— Adică? întrebă Daniel.
— Olmecii și ceilalți nu le-au inventat neapărat. Poate că le-au moștenit.
Privi imensitatea domului.
Apoi își făcu încet cruce.
— Cenotele… Xibalba…
— Ce-i cu ele? întrebă Mara.
Adrián rămase câteva clipe cu privirea la tunelurile care porneau radial din dom.
— Poate că am făcut aceeași greșeală. Am crezut că oamenii au inventat mitul ca să explice lumea de sub pământ.
Privi din nou simbolurile.
— Dar dacă n-au inventat-o?
Nimeni nu răspunse.
Xibalba nu fusese inventată.
Fusese ținută minte greșit.
Holograma se schimbă.
Harta continentelor dispăru. Imaginea coborî vertiginos asupra Peninsulei Yucatán. Apoi asupra junglei. Un punct luminos apăru în apropiere de Calakmul.
— Ăsta este… începu Ixchua.
Imaginea coborî și mai mult.
Cenotul.
Puțul prin care coborâseră.
Apoi structura în care se aflau.
Daniel făcu un pas înainte.
În centrul reprezentării apărură patru puncte luminoase.
Nimeni nu mai vorbi.
Mara ridică încet mâna.
Unul dintre cele patru puncte se mișcă.
O coborî.
Punctul reveni în poziția inițială.
— Ne vede, șopti ea.
Deasupra celor patru semnale apărură simboluri necunoscute, schimbându-se cu o viteză amețitoare, ca și cum sistemul ar fi căutat ceva într-o bază de date uriașă.
Căutarea se opri.
Un singur simbol rămase deasupra celor patru puncte.
— Ce înseamnă? întrebă Mara.
Adrián clătină încet din cap.
— Nu știu.
Daniel privi terminalul LiDAR.
— Eu cred că știu ce face.
Ceilalți se întoarseră spre el.
— Sistemul ne-a detectat.
— Și?
Daniel ridică privirea spre hologramă.
— Pentru el, noi suntem anomalia.
(va urma)
Descoperă mai multe la DAMBLARIN: Pamflet, Caricatură, Miere și Venin
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
