Cenotele din Yucatán 1

1. Rezervația Calakmul

— Alo, alo…

— Sí!

— Ixchua Pech? Buenos días! Adrián Salgado.

— Aaaa, sí. Ne-am întâlnit în Mexico City, la expoziția despre civilizația maya organizată de Muzeul Național de Antropologie…

— Exact! Atunci am făcut schimb de numere de telefon pentru eventuale colaborări…

— Aveți ceva în plan?

— Nu chiar. De fapt, am doi musafiri sosiți din Europa și vrem să fugim pentru o vreme de aglomerația din Mexico City și de afurisita asta de căldură.

— Atunci am eu ceva să vă propun. Coincidența face că tocmai mă gândeam zilele astea să vă sun. Un localnic bătrân a descoperit o cenotă necunoscută. Descoperirea este atât de proaspătă, încât încă n-a ajuns acolo niciun specialist.

— Uau! Sincronizarea este perfectă. Daniel e neamț, geofizician, pe la 35–40 de ani. Lucrează cu sonar, magnetometru, cartografiere 3D și tot felul de senzori. Mara e olandeză, microbiolog, specializată în ecosisteme izolate. Iar cu tine, o mayașă yucatecă, speolog și scafandru de peșteră, cred că avem echipa de vis. Fă rost de o întâlnire cu omul care a descoperit cenota. Îl angajăm drept ghid. Și nu-ți bate capul cu banii. Prietenii mei sunt doldora de ei și dornici să-i cheltuie. Noi suntem elementul local care dă un sens banilor lor, înțelegi ce vreau să spun?

Ixchua râse cu poftă.

— Da, vă înțeleg perfect.

— Apropo, Daniel e un pic cam sexist în glume și îi plac brunetele. Tu nu te lăsa intimidată. Bate-l cu propriile arme. În rest, e un băiat de milioane… Mara este foarte flexibilă. Poate fi mai bărbat decât Daniel dacă situația o cere.

— Sunt mayașă. Am supraviețuit spaniolilor sute de ani. Credeți că n-am să-i supraviețuiesc unui neamț pentru câteva zile? zise Ixchua râzând.

Ixchua îi aștepta în orașul ei, Mérida, capitala statului Yucatán.

— Stimată echipă, Ixchua Pech în persoană! făcu arheologul mexican prezentările cu emfază. Daniel Kaufmann, neamț, geofizician. Mara Voss, olandeză, microbiolog.

— Doctore, nu m-ai avertizat că o să avem în echipă un „petic” brunet atât de catifelat! nu se putu abține Daniel.

— La fel de încântată! zise Ixchua și făcu o plecăciune, zâmbind. Domnule Daniel, „Pech” se pronunță „pek”, nu „patch” — „petic” în engleză. În plus, Pech este un vechi nume de familie maya regal, întâlnit în Yucatán. Deci, dacă ați fi făcut gluma asta pe vremea strămoșilor mei, acum ați fi fost mai înalt cu un cap. În țeapă…

Daniel își puse antebrațul alb, rugos și pistruiat alături de cel creol și lucios al lui Ixchua.

— Da, dar uite ce culoare superbă ar ieși din cele două nuanțe, este?

Ixchua îl fixă preț de o clipă cu ochii ei negri și adânci, zâmbind cu subînțeles.

Adrián aranja bagajul lui Ixchua în spatele jeepului, zâmbind în timp ce stătea cu spatele la ei. Mara îi strânse mâna tovărășește.

Vegetația junglei plesni încă vreo câteva ore ferestrele jeepului. Pe măsură ce înaintau spre Calakmul, asfaltul, casele și ultimele semne ale lumii locuite rămâneau în urmă. Dincolo de geamuri nu se mai vedea decât zidul verde al junglei, întrerupt ici-colo de câte un drum îngust care dispărea printre copaci.

— Dacă cineva a găsit aici ceva și n-a vrut să fie găsit, și-a ales bine locul, murmură Daniel, privind pe fereastră.

Adrián zâmbi.

— Rezervația Calakmul. Situri mayașe înghițite de junglă și destul spațiu cât să mai ascundă câteva surprize.

Don Jacinto dăduse peste cenotă în timp ce își căuta caprele pierdute. Îi dăduse numele Cenote Ch’óoh — „Gura Diavolului”.

Au ajuns într-un cătun care era și ultima așezare cunoscută înainte ca jungla să înghită orice urmă de civilizație.

Don Jacinto era un bătrân maya pe a cărui față scurgerea apelor timpului săpase albii adânci. Îi privi pe cei patru pe rând, fără grabă, apoi își scoase pălăria de paie și o așeză pe genunchi.

Adrián îl întrebă când îi putea conduce acolo.

— Mâine dimineață.

Daniel îl privi curios.

— Și cât de adâncă este?

— Nu știu.

Daniel râse.

— Dumneata ai găsit-o și nu știi cât e de adâncă?

— Am aruncat un bolovan.

— Și?

Don Jacinto îl privi fără să zâmbească.

— Nu l-am auzit ajungând nicăieri.

— Asta nu înseamnă mare lucru. Dacă a căzut în apă…

— Spre înserat m-am întors, spuse bătrânul. Încă ieșeau bule.

Daniel își pierdu zâmbetul.

— Bule?

— De aer. Bolovanul încă mai cădea.

(va urma)

Don Jacinto