Obsesia de dincolo de pânză 3

3. Căutarea

A început să remâzgălească pânza ca un nebun, aruncând tușe violente, cuprins de disperarea că nu-și mai putea aminti visul cu acuratețe.

În noaptea aceea a adormit târziu, greu, cu trupul de plumb și inima ca un bulgăre de sare. Suspinând și sperând că ea îi va apărea din nou în vis. Măcar o dată. Ca să poată muri împăcat.

A doua zi s-a trezit de dimineață. Părea că vine de la facerea lumii, copleșit și extaziat în același timp. Pentru că rugăciunile îi fuseseră ascultate.

Au fost împreună din nou. Au stat la masă amândoi, privind senini, abandonați unul în brațele celuilalt, corola de minuni a lumii, care părea să fi căpătat o strălucire aparte, parcă numai pentru ei.

Își amintea că o lăsase șezând la fereastră și privind spre micuțul golf ce se desfășura panoramic.

Privi spre pictura cu ea. Tresări surprins. O lăsase aseară într-o stare de nervozitate hașurată și un amestec de frustrare, cu o cromatică rece. Cu o față mâzgălită de uitare… Și acum?

Pictura părea că fusese corectată de cineva care poseda atât talent, cât și atenție la detaliile care lui i se estompau din memorie pe timpul zilei. Fața începea să devină mai clară și, privind-o, semăna mult cu cea din vis…

Era clar că era surmenat, ca urmare a vieții dezordonate pe care o ducea. Simțea o epuizare emoțională greu de descris în cuvinte. Iar memoria îi juca feste. Parcă nu mai distingea detaliile, nu mai putea separa imaginația de realitate.

Îmbătrânea prematur? Sau avea doar nevoie de mai multă odihnă și de o cură de vitamine?

A, da. Azi era ziua în care începea căutarea pe cont propriu. Nu se putea să nu dea de ea. Cineva, undeva, trebuie să o fi zărit. Așa cum, de altfel, era convins că se întâmplase și cu el. Doar că nu acordase atenție detaliilor din jur. Cum umbla cu capul în nori și călca în străchini de când se știa, nici nu era de mirare.

A început să facă schițe în creion: față, profil, semiprofil, cât de detaliat își putea aminti. Apoi trase pe el o pereche de blugi și o cămașă din satin, descheiată peste bustul gol și fotogenic. Îi mai lipsea doar pandantivul cu chihlimbar și era… mediteranean.

Deci? A, da. Chihlimbarul. Dar de ce nu era în cutia în care îl ținea de obicei? În fine, la câte nu găsea el prin casă…

Nu avea timp să-l caute acum.

A luat sistematic la rând piața centrală, locurile publice, birturile, faleza, chiar și plaja. Întreba pe toată lumea dacă văzuseră cumva fata din schițele lui. Acolo unde i se părea că nu primise atenția cuvenită, insista iar și iar.

Curată fatalitate. Blestem, nu alta. Nimeni, nimic. Toți clătinau din cap în semn de negare, ca niște metronoame.

Se făcuse după-amiază târziu și epuizase aproape tot perimetrul orașului, cu împrejurimile lui cu tot. În drumul spre casă, venind pe faleza dantelată ce urmărea conturul accidentat al coastei, intră în restaurantul „La Dolce Vita” — trattoria Paolinei.

Paolina era o femeie religioasă, o catolică ferventă, cu frică de Dumnezeu. În același timp, însă, era plină de superstiții și înclinată să dea crezare celor mai năstrușnice teorii ale conspirației. O știa de când sosise în oraș și, într-un fel, îi era ca o bunică. Iar ea îl privea ca pe propriul ei fiu.

Îi povesti și ei toată harababura ireală cu care se confrunta și cât de disperat era să o găsească pe cea care năvălise în viața lui fără niciun avertisment.

Paolina se uită atent la schițe, iar fața ei își pierdu brusc zâmbetul matern. Își coborî ochelarii pe nas și îl scrută peste lentile, din cap până-n picioare, ca și cum ar fi cântărit dacă flăcăul era pregătit pentru ceea ce avea să afle.

Îl trase de mână și îl conduse la o masă din colțul restaurantului, aducând două cafele. Uitându-se lung la schițe, îl întrebă fără să-l privească:

— Ai auzit de Nonna Baroneasa?

— Nu.

— Nici nu cred că aveai cum. Așa îi spuneau străbunicii mele. Ea a fost cea care a avut conacul de pe stâncă, distrus de aliați în cel de-Al Doilea Război Mondial. Unde stai tu acum era, pe vremuri, „cartierul felinarelor roșii”, mahalaua săracilor. Acolo locuiau și servitorii care o slujeau pe baroneasă…

— Așa, și? o întrerupse Leonardo, nerăbdător.

— Am moștenit un album vechi, cu fotografii de familie, pe care nu-l mai găsesc de ani de zile. Într-una dintre poze, străbunica mea apărea înconjurată de toate fetele care lucrau pentru ea la conac. Fotografia trebuie să aibă în jur de o sută de ani. Și acolo am văzut-o.

Paolina ridică privirea spre el.

— Pe ea. Pe cea pe care ai visat-o tu azi-noapte!

Leonardo scăpă lingurița din mână, iar aceasta se rostogoli cu un zgomot metalic pe masa veche de stejar.

(va urma)