Obsesia de dincolo de pânză 1

1. Visul

Leonardo s-a trezit țipând.

Nu își amintea visul. Doar senzația: ceva intens, prea real ca să fie doar un vis, care dispăruse exact înainte să-l înțeleagă.

Transpirat, cu inima bătând haotic, a rămas câteva secunde nemișcat, privind tavanul. Transpirase și-n palme. Dar în gură nu mai avea salivă. În minte îi rămăsese doar o prezență. Conturul volatil al unei femei. Seducătoare. Perfectă într-un mod care îl speria mai mult decât îl fascina.

Și apoi… pauză. Ca și cum cineva îi ștersese intenționat memoria.

S-a ridicat brusc din pat. Camera era tăcută. Prea tăcută și înecată în pete de culoare împrăștiate peste tot. Își simțea pulsul bătându-i în vena jugulară. Afară, orașul de pe coasta Mediteranei dormea liniștit, în briza sărată a mării, fără să știe că ceva din el tocmai se aprinsese.

Leonardo era un italian care avea în jur de treizeci de ani; era zvelt, cu trăsături fine și o privire care trăda mai degrabă un visător decât un artist sigur pe el. Dar în dimineața aceea nu mai părea visător. Era de-a dreptul tulburat. Se simțea ca și cum ceva din el încerca să iasă la suprafață. Și nu reușea.

Își făcu o cafea fără să simtă gustul. Mâinile transpirate îi tremurau ușor. Nu din oboseală. Din altceva, ceva mai greu de definit.

A mers direct la șevalet. Fără să se gândească. A așezat o pânză nouă. Cu mișcări pripite. Aproape mecanice. Sigur pe el. Nu era prima dată când făcea asta.

Apoi s-a oprit.

În minte îi explodă o imagine — nu clară, nu completă, dar suficient de intensă încât să-l lovească în plex. Femeia din vis. Sau din coșmar. Sau din amintirea pe care o avea încă.

Perfectă. Absolut perfectă. „Mamma mia che bellissima!”

Și imposibil de uitat.

„Trebuie s-o imortalizez!” șopti el.

Dar când a ridicat pensula, și-a dat seama de un lucru ciudat: mâna lui parcă nu mai știa ce are de făcut.

Conturul ei… era încă acolo. Sau fusese? Senzual, dar obscur, ca o amintire privită printr-o sticlă afumată. Lumina nu cădea pe ea — parcă o evita cumva. Sau o crea? Nu mai era sigur.

Purta alb. Da. Alb…

O rochie… subțire, de in? Nu. In topit… De unde i-a venit ideea asta? Expresia asta… „in topit”? Se oprește. Nu el. Gândul.

Șuvițele îi cădeau șaten-deschis pe umeri. Sau blond? Nu, nu blond — aproape blond, ca o greșeală de lumină. Da, îi atârnau pe umerii de fildeș.

Față ovală… Așa…

Da. Față ovală. Asta știe.

Pentru că imediat după aceea, forma se rupe. Se fragmentează. Se multiplică. Ca și cum fiecare încercare de a o fixa produce o altă versiune, ușor diferită, ușor greșită.

Ochii. Aici era sigur. L-a pironit cu ei. Cu frumusețea lor ireală. Ce vorbim, „pironit”… L-a pirogravat de-a dreptul. Și totuși îi scapă. Îi alunecă din minte ca apa printre degete.

Îi văzuse. Îi văzuse cu o claritate care îl duruse. Și acum nu mai există nici măcar urmele acelei clarități.

De ce? De ce? De ce?!

Întrebările nu mai erau în gând. Erau în zgomotul vocii, un sunet care îi răsuna în craniu. În adâncul craniului.

Încercă să o schițeze în aer, cu degetele, ca și cum spațiul ar putea păstra ceea ce memoria refuză.

Nu ieșea nimic. Doar o formă incompletă care se destramă înainte să devină imagine.

Se plesni isteric peste frunte cu palma stângă, de trei ori, vrând parcă să-și deblocheze memoria. Și doar ea… l-a sărutat!

Se zice că visele se formează asemenea norilor, din mozaicul de presiuni și emoții acumulate peste zi, că sunt o emulație fluidă a realității.

Și atunci l-a lovit pentru prima dată panica: nu că ar fi uitat-o.

Ci că ea… s-ar putea să existe cu adevărat.

(va urma)

oOo

Maria Daines ~ Out of Order