Shambhala 4

Templul Farakanilor

4. Templul Farakanilor

Ajunse în sfârșit la căpetenie. Părea o zeiță desprinsă din vise. Frumusețea ei era sălbatică, asemenea Fiarei Pătate ce ședea la picioarele ei, iar privirea îi era a Marelui Vânător. Străjerul o păzea, dar ea părea de neatins, ca și cum zeii o lăsaseră pentru o clipă printre muritori.

Străjerul îl privea cu ochii larg deschiși, ca fiara înaintea săriturii. Degetele i se strângeau tot mai tare pe colțul lung din Osul Zeilor.

Farakana ridică mâna spre străjer. Acesta își coborî colțul din Osul Zeilor.

— Cum te cheamă? îl întrebă ea.

Kan dădu din cap, arătând că nu înțelege.

— Cum te striga mama ta?

— Kan.

— Kan?! tresări Farakana.

— Mama ta avea părul ca tine?

El încuviință, dând din cap.

— De unde vii?

— Din oazele nisipurilor Șarpelui de Apă, Amu Darya, Apa Ce Nu Doarme.

— Ai de gând să rămâi sau te vei întoarce?… Kan… Fiu al Pământului ori Fiu al Norilor?

— Kan, Fiu al Norilor! zise el apăsat.

— Atunci vei învăța scrisul oamenilor norilor. Vei învăța semnele pietrei.

Ea grăia cuvinte pe care Kan nu le pricepea și gândurile ei erau altfel.

— Vino! zise Farakana, făcându-i semn cu mâna să o urmeze.

Kan îi urmărea pașii. Fiecare mișcare a șoldurilor îi amintea de Fiara Pătată strecurându-se prin nisip.

Îl duse la un perete de stâncă unde piatra fusese zgâriată cu mii de semne.

Ea începu să mângâie tandru, cu mâna, semnele săpate în piatră.

— Am să te învăț să așterni gândurile în piatră și să pricepi gândurile pe care alți oameni le-au așternut înaintea ta…

Kan se uită la semnele din piatră. Poate că, într-o bună zi, avea să lase și el asemenea urme.

— Oamenii se nasc și apoi mor. Dacă viața lor nu lasă urme care să vorbească și celor ce încă nu s-au născut, au trăit asemenea animalelor. Tu poți mai mult de atât, Kan!

De câte ori vorbea cu el, Farakana nu-și putea lua ochii de la părul lui, care era la fel ca al mamei sale.

— Kan, după ce ai ieșit din Grota Pământului și ai pășit peste Podul Dragonului, ai intrat în Shambhala, Tărâmul Uitat de Timp. Aici oamenii trăiesc mult mai mult decât în Valea Nisipurilor.

— Aici nu numai mâncarea și adăpostul sunt importante. Aici, cunoașterea și, mai ales, păstrarea ei sunt mai importante decât doar supraviețuirea.

— Jos, în vale, imperiile se vor ridica și vor sclipi în soare preț de o clipă, apoi se vor prăbuși în uitare. Aici, noi suntem Păstrătorii Amintirilor Lumii. Ceea ce oamenii uită, noi păstrăm.

— Vei avea vreme să cunoști tot ce ți-a fost ascuns până acum.

El nu înțelegea tot ce spunea ea. Dar simțea în vocea ei lipsa răutății. Și asta îi era de ajuns.

— Și mâine e o zi. Acum e timpul să te odihnești.

La plecare, nu se mai putu stăpâni. Se întoarse, îl privi drept în ochii de leu, galbeni ca nisipul, și grăi doar atât:

— Kan… tu ești cel din urmă vlăstar al marelui neam al Farakanilor.

(va urma)

(imagine generată după lucrarea ‘Regina egipteană’ a lui Frank Frazzetta)

Farakana